KATIA PASCARIU: „MI-AU ZIS SĂ ÎMI RIDIC FUSTA LA ADMITERE”

Facultatea „a fost un abuz emoțional și psihologic, picătură cu picătură, constant, timp de patru ani”, povestește actrița Katia Pascariu. A urmat cursurile Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București (UNATC), între 2002 și 2006. Timp de aproape trei ani l-a avut profesor de actorie pe regizorul Puiu Șerban. Este pentru prima dată când vorbește pe larg despre aceste experiențe.  

Publicul o cunoaște pe Katia în primul rând pentru rolul principal din filmul lui Radu Jude, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, premiat cu Ursul de Aur la Berlin și nominalizat la premiile Academiei Europene de Film în 2021. The New York Times a inclus-o pe lista celor mai buni actori din acel an, alături de Denzel Washington sau Joaquin Phoenix. Dar Katia și-a consolidat prezența în lumea artistică și prin spectacole de teatru contemporan despre mineri, tranziția din anii 90, inegalități sociale, bullying. A jucat alături de colective relevante, precum Replika, Macaz și Platforma de teatru politic.

Ne-am întâlnit prima dată în vara anului trecut, la o terasă din București. Văzusem discursul ținut pe scena premiilor Gopo, în mai, când a primit premiul pentru cea mai bună actriță într-un rol principal pentru personajul profesoarei din „Babardeală”. Știam că are curaj. Atunci criticase audiența pentru reacțiile dezaprobatoare la adresa actriței Viorica Vodă, care mărturisise pe scenă hărțuirea la care a fost supusă de-a lungul carierei.

Katia fusese vocală și în presă despre abuzul emoțional suferit în facultate, iar RISE deja lucra la o investigație despre regizorul și profesorul UNATC Puiu Șerban, în cadrul proiectului „Catedra de abuz”. Proiectul monitorizează hărțuirea și abuzul în școlile, liceele și universitățile românești. Demarasem deja cel mai extins studiu exploratoriu de până acum privind hărțuirea în învățământ și primisem printr-un formular postat pe site peste două sute de mărturii din toată țara. Cele despre profesorii din UNATC erau cele mai multe: 11. Dintre ele, una era despre profesorul Puiu Șerban, iar acesteia i s-a mai adăugat o mărturie de la facultatea de teatru din Sibiu.

Ne-am întâlnit cu Katia și la finalul lui 2022. Ne-a povestit atunci despre prejudecățile și stereotipurile care stau la temelia educației unei actrițe. Flirtul „părea cheia meseriei noastre”, își aduce ea aminte așteptarea implicită de la o actriță pentru a avea rezultate la școală și a primi roluri mai târziu, în teatru.

Vorbește și despre cum critica adesea umilitoare, de multe ori mascată sub formă de glumă, au clădit o cultură a abuzului emoțional, tolerat și perpetuat în facultate. Lipsa unor limite clare între profesori și studenți a încurajat comportamente inadecvate, mascate sub necesitatea actului pedagogic. Dă exemplu un exercițiu prin care „fetele și numai fetele luau palme de la băieți” sau altul care încuraja dezbrăcatul, fără a se pune problema consimțământului. 

„Ce-am trăit eu în facultate este 80 la sută inutil și 20 la sută greșit”, subliniază Katia și pledează pentru modificarea regulamentelor interne, susținerea victimelor care au curajul să vorbească și pentru mărturiile cu identitatea la vedere, pentru a se crea o masă critică care să producă schimbarea. 

CARIERA. Puiu Șerban își începe cariera ca pompier la Teatrul Bulandra, înainte de 1989. După căderea regimului este promovat regizor tehnic. Termină Facultatea de Actorie în 1996 și debutează în cariera de regizor și pedagog. Predă la UNATC „Arta Actorului” din 2000. Tot atunci începe o relație cu studenta sa din anul întâi, cu 11 ani mai mică decât el, actuala actriță și partenera sa de viață, Alexandra Velniciuc. În 2014 este deja conferențiar doctor și devine directorul artistic al Teatrului Elisabeta, funcții pe care le deține și în prezent. Teatrul este axat pe comedie bulevardieră. 

INVESTIGAȚIE. Într-un articol RISE care urmează să apară în curând, 16 voci din UNATC relatează abuzurile psihologice, dar și hărțuirea la care au fost supuși de profesorul Puiu Șerban de-a lungul carierei sale de peste 20 de ani. Volumul relatărilor despre comportamentul lui Puiu Șerban depășește însă limitele acestei anchete. RISE publică doar mărturiile persoanelor care au fost de acord să fie citate. Unele victime, încă studente la UNATC, s-au retras pe ultima sută de metri. Altele sunt persoane publice și se tem că vor fi stigmatizate. Unele au vorbit și apoi au refuzat să ne mai vedem, speriate că vor fi descoperite de profesor și cariera lor va avea de suferit. 

„Flirtul părea că e cheia meseriei noastre”

RISE: Care a fost primul contact cu UNATC?
Katia Pascariu: Mi-au zis să-mi ridic fusta la admitere. Nu mai știu cine mi-a spus, comisia era în întuneric. Clar erau mai mulți bărbați. Pe moment ai emoții foarte mari și nu stai să judeci, reacționezi. Asta și speculează. Ei zic că e în numele descoperirii naturii tale artistice: spontaneitate, fler, carismă. Mi-am ridicat-o cât să se vadă picioarele. M-am gândit că vor să vadă dacă sunt drepte. 

Se caută un anumit tipar?
E clar că meseria de actriță vine încărcată cu foarte multe prejudecăți. Trebuie să fie feminitatea întruchipată, delicată, subțire, senzuală, să vorbească frumos sau în șoaptă, să zâmbească, să fie veselă, elegantă, îngrijită – dar să nu pară că a depus efort pentru asta -, blondă dacă se poate, cu bustul mare, machiată, pe tocuri, să se înroșească. Să flirteze tot timpul. 

Se flirta mult în UNATC?
Flirtul părea că e cheia meseriei noastre. Am simțit foarte tare în facultate că, dacă nu cochetezi, nu ți se deschide nicio ușă, nu stă nimeni de vorbă cu tine. Din păcate, în școală, în teatru, în film, e o lume a bărbaților, chiar dacă sunt și femei. E acel male gaze care conduce în momentul de față, încă, toată direcția artistică. Atât timp cât asta se va întâmpla, majoritatea femeilor care vor ajunge la public vor respecta într-un fel sau altul aceste tipare. 

De ce sunt aceste tipare greșite?
În teatru, în film, noi de fapt avem nevoie de toate tipurile de oameni, nu doar un model. E un deserviciu pe care-l faci artei, pentru că aceste tipare omoară de multe ori povestea, situațiile, posibilitatea de a avea niște spectacole, niște filme mai interesante, care chiar să emoționeze. Și evident, sunt misogine, sexiste.

Cum se îmbină aceste prejudecăți cu rolurile pe care le jucați?
În funcție de cum arăți, până să te cunoască, ești încadrat instant într-un gen. Fetele mai tinere sunt ingenue sau sunt vampe. Dacă e un pic mai masivă, va primi roluri secundare, de femei mature care nu sunt obiectul dorinței (mamă, bunică, dădacă). Și la fel se întâmplă și cu băieții. E ca un fel de târg de animale. 

Duc aceste tipare la depășirea limitelor în ceea ce privește proximitatea fizică profesor-student?
Tocmai pentru că se lucrează încă din prima zi cu corpul, era foarte ușor ca un profesor să ne atingă, să pună mâna pe noi, pe umeri, pe cap, să vrea să ne așeze în spațiu, să ne pună mâna pe picioare, să ne zică „hai, stai la mine în brațe”, să ne îmbrățișeze, să ne pupe pe obraz. Era ceva atât de acceptat și acceptabil încât o luai ca pe un compliment.

„Comicul lui era în a râde de ceilalți”

Cum l-ai caracteriza pe Puiu Șerban?
Mi-a fost profesor încă din anul întâi. Era unul dintre coordonatorii de grupă. Era genul care poate fi citit ca un tip de carismă – făcea multe glume. Dar nu stilul auto-ironic, în care faci oamenii să râdă de tine. Comicul lui era în a râde de ceilalți. Noi împreună râdeam de cineva, pe urmă schimbam victima. Și el totdeauna era șeful la maneta glumelor proaste. 

Îți amintești niște „glume”?
Ne-a zis că e o junglă, că o să fim prieteni doar de circumstanță. Pe urmă sigur o să ne scoatem ochii, în special femeile, că așa e în lumea asta. Mi s-a părut pervers că ne pregătea pentru un tip de relații care vor fi constant de concurență, de gelozie, de invidie. Iar el dădea senzația că ne face un serviciu că ne pregătește pentru această „lume reală”.  

A zis că eu sunt prima care o să mă las de meserie sau nici n-o s-o fac, o să mă căsătoresc și o să fac copii. Mi-a zis că par palidă, bolnavă, că tot timpul sunt așa terminată, să mă mai machiez. Că am ochi de focă. N-au picat ca o glumă, ci ca o chestie cu care să te lupți. Le vedeam ca pe niște denumiri care-mi arată că nu sunt în locul potrivit și că nu am neapărat șanse să fac această meserie. 

Care era atmosfera la cursuri?
Dacă cineva este curios să știe cum decurgeau orele noastre, se poate uita la o emisiune cu Măruță. Asta spunea el la ore: ideile lui despre lume, despre viață, despre relații, despre cum funcționează femeile, bărbații. Noi știam despre familia lui, părinții lui, partenera lui. Părea că suntem un grup de prieteni, dar în realitate era o relație extrem de nepotrivită, neprofesionistă, lipsită de simț pedagogic. 

„Totul devenea de fapt un bullying”

Ce era greșit la stilul său pedagogic?
Evident că trebuie să ai luciditate și tărie de caracter să-ți accepți defectele. Dar noi nu eram luați parteneri în acest proces educațional. Nu ni se explica niciodată nimic. Eram agresați emoțional cu apelative legate de corpul nostru, de cum reacționăm: e greșit că plângem, că nu ne enervăm, că mergem prost, că nu arătăm cum trebuie. De ce ești grasă, de ce e slabă, de ce nu faci abdomene, de ce mănânci, de ce nu-ți strângi părul, de ce nu te machiezi. Toate astea îți arată că ești greșit. Totul devenea de fapt un bullying. 

Cum te afecta asta?
Aveam în clasă un rând de perdele, ca niște culise. Mă mai ascundeam acolo și plângeam. Odată m-a auzit și mi-a zis „să plec să plâng afară”. Nu eram singura care se simțea nedreptățită. Erau zile în care oscilam între ce norocoasă sunt, că nu sunt un anumit tipar de fată și că nu sunt atinsă, nu sunt pusă în anumite situații. Dar erau și zile în care eram geloasă, invidioasă, frustrată că nu sunt. Mi se părea că aș avea mai multe șanse. Mi se părea că sunt complet greșită, că nu pot să fac față acestor roluri pe care trebuie să le interpretăm noi [actrițele], în viețile personale, până să primim rolul pe scenă sau în filme.

Cum influența acest comportament întreaga grupă?
S-au creat diferențe între studentele cu care prefera să lucreze. Înțelegeam și de ce: că uite cum merge prin scenă, uite ce frumos își dă cu mâna peste păr, uite cum își dă ochii peste cap. „Vreau să-ți mai văd ochii ăia albaștri”, „Tu, vino și stai lângă mine”. Ne manevra ca pe niște marionete, după chefurile lui. Lucra cu cine voia, nu argumenta. Iar când o studentă sau un student avea o cădere, era perceput că „nu face față. Mai bine că ți-ai dat seama acum, decât mai târziu”. Este exact ceea ce numim un mediu toxic de lucru, în care abuzul de putere e vizibil. Atunci nu știam să-l numesc așa. 

LECȚIILE REGIZORULUI PUIU ȘERBAN

„Un exercițiu sinistru era luatul palmelor”

Te simțeai în siguranță la facultate?
Noi nu aveam un spațiu sigur de lucru. Când tu vii, Puiu Șerban, cu exerciții de tipul „Tu la tine în cameră”, în anul întâi, și nu ne explici, ne pui să mergem acasă să ne gândim: când ajungi acasă, ce faci? Te dezbraci, te scarpini, eu știu unde te scarpini… Vrei și să epatezi, să arăți că ești curajos, că ai tupeu, deci cu atât mai mult poți să faci lucruri mai deosebite. Și atunci cu atât mai mult o să fii apreciată și apreciat. Pe urmă o să rămâi – de ce m-am dezbrăcat în fața clasei, la ce mi-a folosit? 

Vă cerea să vă dezbrăcați?
Nu ne obliga, dar evident că ăsta era exercițiul, erai încurajată și încurajat. Dacă nu, era pe genul, „N-ai făcut bine, nu e adevărat, ne-ai păcălit: tu la tine acasă, când te schimbi, te ascunzi? Dacă ești în cameră singură, te dezbraci, nu îți iei ciorăpeii pe sub bluziță.” Lucrurile trebuie explicate, [făcute] cu consimțământ, mai ales în anul întâi.

Ce alte exerciții mai făceați?
Un exercițiu sinistru era luatul palmelor. Fetele și numai fetele luau palme de la băieți. Invers nu îmi aduc aminte să se fi întâmplat. Puiu Șerban încuraja fetele de pe margine să ia palme, [iar] băieții să lovească pe bune. Aveam două colege care se înroșeau foarte tare și le dădea exemplu: „Uite ce bine iau palme, cum s-au enervat, uite ce femei adevărate, s-au înroșit”. 

Dar cum înveți să trăiești pe scenă niște bătăi?
Vreau să știu cum să fac asta să nu mă rănesc, să nu rănesc pe cineva și la final, când mă duc acasă, să nu rămân cu ideea că am fost bătută sau că merit să fiu bătută.

Ce se întâmpla dacă îl confruntai?
Spunea: „Dar în teatru o să fie și mai rău. Cum crezi că o să fie mai târziu?” El ne pregătea într-un fel și pentru această relație abuzator-victimă, până la urmă, pe care urma să o avem cu regizorii; în care noi trebuie să facem orice în numele a nu știm ce, dar fără comentarii. La început chiar îi credeam că de fapt ăsta e mediul și că te călesc. Asta era foarte frustrant și asta e și acum. Mă simt păcălită. Ce-am trăit eu în facultate e 80 la sută inutil și 20 la sută greșit. Când am terminat, n-am rămas cu niște instrumente, ci cu aceste expresii ale lui: „inefabil”, „trebuie să ai un sos”, „lumea interioară”. Nu poate să fie ăsta limbajul profesional cu care iei contact în anul întâi de facultate. Pentru că eu zic „sos” și fiecare înțelege ce vrea. 

Ce fel de roluri jucai?
Nu ne-a lăsat niciodată să jucăm ceva ce i se părea lui că nu e potrivit pentru noi. Nu înțeleg de ce nu ne lăsa să încercăm, să experimentăm. Ne-a ținut trei ani în aceleași roluri și clișee. În anul III m-am mutat la altă grupă. Oficial pentru că îmi doream să fac și teatru contemporan, nu doar Cehov. Dar în realitate voiam foarte tare să lucrez și cu altcineva. A fost un abuz emoțional și psihologic, picătură cu picătură, constant, timp de patru ani. Până să ajung să fac pași înainte, am făcut foarte mulți pași înapoi. 

„Tot eu eram de vină”

Când ți-ai dat seama că e greșit ce se întâmplă?
Când eram scăpată. Am găsit niște oameni din domeniu care mă pot înțelege și uman. Am fost șocată de fapt, că vor să lucreze cu mine și că au încredere în mine. Așa am simțit că pot fi un pic mai obiectivă față de experiența de patru ani din facultate. Apoi, în următorii ani, de fiecare dată când a fost vorba să mă duc la UNATC cu vreo problemă, am încercat să evit. Era un loc în care nu voiam să mă mai întorc.

Te-ai mai întâlnit cu Puiu Șerban de atunci?

[Anul trecut] am avut o reuniune de clasă la facultate. Am vorbit după 16 ani. „Am auzit că ești supărată pe UNATC și înțeleg că pe mine. Și nu înțeleg de ce, mă simt jignit”. Am încercat să explic de ce a fost un mediu neprofesionist, că nu am simțit că învăț, că mă simțeam exclusă. Și el îmi tot spunea: „Încercam să te protejez, tu erai mai specială, în momentul ăla teatrul era diferit”. El era ori șocat că eu am luat atât de în serios, c-am exagerat, ori că ar fi trebuit să zic ceva. Tot eu eram de vină. Orice îi spuneam, el avea altă variantă – că a fost o glumă. Erau glume legate de viețile noastre, de corpurile noastre, ce sens aveau? Acum eu pot să plec, dacă face o glumă, atunci nu-mi permiteam. Era un raport de putere. Când aude de asta, își dă ochii peste cap. 

Nu se împacă bine cu corectitudinea politică?

Era extrem de frustrat de ceea ce se întâmplă la nivel ideologic. Mi-a reproșat că reacția mea la Gopo [față de mărturia despre abuz a actriței Vioricăi Vodă] a fost greșită. Corectitudinea politică i se pare că e moartea artei, iar pentru teatru e fatal. E clar că le resimte ca fiind niște obstacole pentru cum și ce predă el. Era extrem de nefericit că acum i se impun niște reguli despre cum trebuie să se poarte la clasă.

La ce concluzie ați ajuns?

La final mi-am dat seama că nu-și va schimba părerile. El e doar într-o luptă cu corectitudinea politică și nu vede nimic greșit, nu percepe nimic ca fiind abuz verbal, emoțional. Fără erotism, care nu e sexism, misoginism sau alte prostii din astea, el nu mai are cum să-și facă meseria. Că de fapt ne pierdem joburile. Pare ridicol, dar de fapt el are dreptate. În majoritatea teatrelor cam asta e atmosfera. Iar limbajul deschide porțile către către alte tipuri de comportament. 

„Schimbarea”

Le poți interzice oamenilor să se îndrăgostească?

Este evident că granițele dintre studenți și cadre didactice în facultatea noastră sunt mult mai greu de trasat decât în alte relații similare în alte universități. Dar cu atât mai mult trebuie mai multă grijă. Când te duci la facultate, găsirea unui partener sau partenere nu poate fi o miză. Dacă se întâmplă, trebuie găsite soluții punctuale. Din păcate, în UNATC ele sunt o normalitate. Pentru foarte mulți e un argument că asta se întâmplă de când lumea și pământul. Mari cupluri ale scenei noastre așa s-au format, majoritatea fiind bărbații profesori și ele studente. Toate studentele se culcau cu toți profesorii. Era chiar concurență între profesori și studenți. Această gândire trebuie atacată virulent mai departe. 

Cum te aperi de asemenea comportamente?
Să te aperi de un comportament abuziv presupune în primul rând să-l identifici. Pentru asta trebuie create norme de lucru cu care chiar dacă nu ești de acord, dacă vrei să lucrezi în instituția asta, trebuie să le respecți. E nevoie de grupuri de suport oficiale, consilieri psihologici [pentru studenți] și controale psihologice pentru cadrele didactice. Trebuie să reacționăm nu doar când ni se întâmplă nouă, dar și când observăm că se întâmplă altcuiva. E important ca cele care ne simțim în stare, să apărem cu numele. Trebuie să le încurajăm și să le protejăm pe victime să vorbească, să se creeze acea masă critică care poate să producă schimbarea. 

Interviul a fost editat pentru concizie. Acesta este al doilea material dintr-o serie de 4 articole despre abuzurile din UNATC. Primul a fost publicat anul trecut, iar următoarele două urmează să apară zilele următoare.

Editor: Luiza Vasiliu
Fact-checking: Roxana Jipa

Catedra de ABUZ

„Catedra de abuz” este un proiect jurnalistic care monitorizează hărțuirea și abuzul sexual în școlile, liceele și universitățile din țară. Dacă și tu te-ai confruntat cu o situație de abuz, scrie-ne. Completează formularul de pe https://www.riseproject.ro/catedra-de-abuz/ și pune abuzul pe hartă.

„Harta hărțuirii sexuale în sistemul de învățământ din România” este un proiect derulat de Asociația RISE Project în parteneriat cu Asociația ANAIS, cu sprijinul financiar Active Citizens Fund – Romania, program finanțat de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE 2014-2021. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Granturilor SEE și Norvegiene 2014-2021; pentru mai multe informații accesați www.eeagrants.org

Lucrăm împreună pentru o Europă verde, competitivă și inclusivă

#catedradeabuz #haide #ActiveCitizensFund #România #activecitizens #EEANorwayGrants