Ionuț Stănescu 
În ultimii douăzeci de ani, magistrații români și-au majorat singuri veniturile, pronunțând sute de hotărâri judecătorești prin care i-au impus statului obligația de a le plăti mai mulți bani decât fuseseră prevăzuți de lege.
Oferindu-și, în mod discreționar, sume de bani pe care Parlamentul și Guvernul nu fuseseră de acord să li le acorde, magistrații au încălcat Constituția, violând principiul separației puterilor în stat.
Frazele pe care le-ați citit mai sus nu reprezintă o opinie jurnalistică.
Sunt părerea — reformulată într-un registru jurnalistic — a Curții Constituționale a României, a unor foști procurori generali, a unui fost procuror-șef al DNA, a unor profesori de drept, a unor judecători de instanțe obișnuite și, parțial, a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Atât cât putem privi retrospectiv în contabilitatea Ministerului de Justiție și în cea a Ministerului Public — între ianuarie 2013 și noiembrie 2022, creșterile salariale pe care magistrații și le-au acordat singuri – lor și personalului auxiliar din Justiție – l-au costat pe contribuabilul român 1,13 miliarde de euro.
Pentru 2023, datele ne lipsesc.
În 2024, obligațiile de plată vor depăși 1,4 miliarde de euro.
Dacă opinia citată în deschiderea acestui articol este corectă, atunci fenomenul creșterilor salariale autoacordate reprezintă:
— fie unul dintre cele mai costisitoare cazuri de incompetență din istoria magistraturii române;
— fie una dintre cele mai mari fraude din istoria magistraturii române.
Indiferent care dintre firele acestei ramificații corespunde realității, el conduce la următoarea concluzie: România nu are, la nivel de masă critică, o resursă umană aptă, din punct de vedere moral și profesional, să exercite cea de-a treia putere în stat.
Dacă opinia citată în deschiderea acestui articol nu este corectă, atunci următoarea regulă trebuie considerată ca fiind definitorie pentru statul român:
— judecătorii nu doar aplică legile create de Parlament și de delegatul acestuia, Guvernul, ci le și pot modifica ori de câte ori consideră că nu sunt corecte.
Practica majorărilor salariale autoacordate nu se încheie în 2024.
Procedura pe care magistrații o folosesc pentru a-și crește veniturile împotriva voinței Parlamentului și a Guvernului este aplicabilă la infinit.
În momentul de față, instanțele de pe tot cuprinsul țării sunt inundate cu dosare în care judecători și procurori cer să li se plătească tot felul de drepturi bănești care nu le-au fost acordate de puterea legislativă.
Citiți, în articolul de mai jos, o reconstituire, făcută din câțiva pași cronologici, a unui fenomen care se întinde pe mai bine de două decenii și care, prin amploarea sa judiciară, a devenit inaccesibil înțelegerii celor care suportă cheltuiala imensă pe care o generează.
Suntem în ziua de 16 aprilie 2008, iar magistratul Cătălin Borcoman — în prezent, procuror la Parchetul European din Luxemburg — așteaptă o hotărâre judecătorească care i-ar putea majora salariul cu 15 la sută.
În momentul acesta, Borcoman activează la DIICOT. Prin urmare, se află deja pe una dintre cele mai ridicate trepte de salarizare la care un bugetar poate să aspire.
Indemnizația pe care a încasat-o în anul precedent, echivalentul a 30.000 de euro, a fost cu 50 la sută mai mare decât cea a președintelui României.
Pentru un magistrat cu o vechime în breaslă de 11 ani, venitul acesta ar trebui să fie mulțumitor.
Întotdeauna însă rămâne loc de mai bine.
Valoarea procentului cu care Borcoman dorește să-i fie indexată leafa, 15 la sută, nu a aterizat din neant.
Reprezintă un „spor de confidențialitate” pe care mai multe categorii de bugetari — nu și magistrații civili — îl primesc în plus la salariu.
Borcoman s-a plâns instanței că deși lucrează, la rândul lui, cu informații clasificate, legea nu îi acordă acest bonus.
Prin urmare, le-a cerut judecătorilor să constate că legea îl discriminează. (Fapt care reprezintă un delict constituțional).
Și, în pasul imediat următor, să îndrepte această „discriminare”: să oblige Ministerul Public să-i adauge procentul de 15 la sută la leafă.
(NOTA BENE: să i-l adauge atât la leafa curentă, cât și la lefurile din ultimii trei ani și să i-l plătească și pentru această perioadă din urmă).
Sentința pe care Borcoman o așteaptă în această zi are aerul unei pure formalități. Mulți colegi ai magistratului au deja o astfel de hotărâre judecătorească în buzunar.
Sute de judecători și procurori au depus, la rândul lor, tipul ăsta de solicitare în instanță, iar completele care au soluționat cauzele le-au dat dreptate, majorându-le leafa cu 15 la sută.
Cătălin Borcoman nu are însă noroc.
Dosarul lui, judecat la Curtea de Apel din Brașov, a nimerit la trei magistrate care resping tipul de argumentație declarat câștigător la numeroase instanțe din țară.
Numele celor trei merită reținute pentru că, în corpul profesional din care fac parte, opinia lor aproape că are valoare de disidență.
Le cheamă Nicoleta Grigorescu, Anca Pîrvulescu și Cristina Ștefăniță.
Câteva fragmente din sentința prin care spun „nu” revendicării lui Borcoman merită consemnate idee cu idee:
„Doar Curtea Constituțională are compentența să aprecieze că un text legal creează o discriminare”.
„Instanțele pot fi sesizate doar în legătură cu faptul că o lege e aplicată discriminatoriu subiecților cărora li se adresează”.
(În traducere, Curtea de Apel Brașov ar putea judeca un dosar în care Borcoman s-ar plânge că nu i se acordă un spor plătit celorlalți procurori din cadrul DIICOT. Nu că nu i se plătește un spor acordat cuiva dintr-o structură bugetară distinctă).
„Dacă o lege nu a fost declarată neconstituțională (n.r. – de către CCR), instanțele de judecată au obligația să respecte conținutul ei”.
„În caz contrar, actul de justiție cade în derizoriu”.
În ipoteza în care frazele redate mai sus, scrise în limbajul plat al justiției, mai au nevoie de o traducere, ea e următoarea:
Nu legea reclamată de Borcoman este neconstituțională, neconstituțional e ceea ce Borcoman îi cere instanței să facă.
Să iasă din perimetrul puterii judecătorești și să intre în cel al puterii legislative, modificând remunerația pe care Parlamentul a stabilit-o pentru procurorii DIICOT.
Un lucru care, la nivel practic, este posibil — hârtia cu antetul unei curți judecătorești suportă, ca orice hârtie, orice — dar care, în opinia celor trei magistrate, echivalează cu „ducerea justiției în derizoriu”.
Verdictul acesta, ascuns astăzi în arhiva Curții de Apel din Brașov, reprezintă o picătură de apă într-un ocean.
Forța lui administrativă e infimă. Tot ce face e să-i respingă pretențiile la un plus salarial de 15 la sută unui unic magistrat din cei peste șase mii, câți activează la instanțele și la parchetele României.
Forța morală a verdictului este însă enormă.
Opinia conținută în această sentință — potrivit căreia judecătorii nu pot să dea ceea ce, a priori, legea nu dă — șubrezește, din punct de vedere etic, un edificiu enorm de privilegii materiale, pe care magistrații și l-au construit singuri, pe spatele contribuabilului român.
Un edificiu al cărui volum, acum, în aprilie 2008, la o estimare moderată, atinge deja ordinul de mărime al zecilor de milioane de euro.
Atunci când cele trei judecătoare de la Brașov scriu rândurile de mai sus, au trecut deja patru ani de când dosarele create după acest tipar inundă instanțele din întreaga țară*.
De patru ani de zile, magistrații își dau în judecată angajatorii, cerându-le să le plătească tot felul de „drepturi” financiare care fie au fost abrogate din legislație, în urma reformării sistemului de salarizare, fie nu au existat niciodată.
În majoritatea cauzelor, primesc satisfacție din partea colegilor lor de breaslă. În cazuri mai puțin numeroase, cum se întâmplă acum la Brașov, cererile le sunt respinse.
Printre cei care fac front comun cu judecătoarele de la Brașov împotriva fenomenului acestor procese se numără și Procurorul General al României de la această dată, Laura-Codruța Kövesi.
Aproape în același timp în care Grigorescu, Pîrvulescu și Ștefăniță pronunță sentința în dosarul „Borcoman”, Kövesi apără un punct de vedere identic cu cel al magistratelor din Brașov.
În calitatea sa de șefă a Ministerului Public, aceasta cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o decizie prin care să îi oblige pe judecătorii de la instanțele din toată țară să respingă acțiunile viitoare, de tipul celei inițiate de Borcoman.
Argumentul Procurorului General este același cu cel al judecătoarelor de la Brașov.
Doar exprimarea lui este diferită: „reglementarea modalității de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituțiile publice constituie opțiunea legiuitorului”.
Kövesi nu este la prima luare de poziție de acest fel. Ci cel puțin la a patra.
În 2006, a înaintat ÎCCJ o solicitare asemănătoare, legată de pretențiile magistraților de a primi un spor salarial de 30 – 40 la sută, rezervat doar colegilor lor implicați în soluționarea dosarelor de corupție.
Nu în ultimul rând, în 2008, a înaintat ÎCCJ o solicitare legată de revendicarea magistraților de a primi un spor de suprasolicitare nervoasă, de 50 la sută.
ÎCCJ a respins cu fiecare ocazie pledoariile Procurorului General, decizând în sens invers: că soluția corectă este ca instanțele să le dea magistraților sporurile pe care aceștia le ceruseră pe cale judiciară.
(Deciziile ÎCCJ pot fi citite AICI, AICI, AICI și AICI).
În ciuda acestei cascade de decizii negative, Kövesi a insistat să își formuleze acțiunile cu fiecare ocazie în parte.
În paranteză fie spus, Kövesi nu este deschizătoare de drumuri în privința inițiativelor de acest tip.
Predecesorul ei, Ilie Botoș, a înaintat ÎCCJ cel puțin o sesizare asemănătoare, legată de pretențiile magistraților ca statul să continue să le plătească o primă de vacanță care fusese suspendată de Guvern.
Sesizarea lui Botoș a avut același succes ca și acțiunile lui Kövesi.
„Acordarea pe cale judecătorească a unui drept (…) a cărui aplicare este suspendată nu poate fi privită decât ca fiind făcută în absența oricărui temei legal.
În atare situație, judecătorul se substituie voinței legiuitorului, încălcând principiul separației puterilor în stat, consfințit de Constituție”.
– fragment din sesizarea depusă de Ilie Botoș la ÎCCJ în 2005
Practic, acum, în 2008, magistratura română e împărțită în două tabere.
Una, mai puțin numeroasă, care consideră că un judecător nu are dreptul să pronunțe hotărâri care au ca echivalent modificarea legilor.
Alta, dominantă numeric, care consideră că judecătorii au acest drept.
Judecătoarele de la Brașov și procurorul Laura-Codruța Kövesi fac parte din prima tabără.
Majoritatea judecătorilor de la instanța supremă, din a doua.
Se face însă mai 2009, iar Curtea Constituțională a României trebuie să soluționeze o sesizare a președintelui Traian Băsescu, prin care i se cere să răspundă la întrebarea care plutește în aer:
— Care dintre cele două tabere are dreptate?
Sesizarea președintelui acuză faptul că, prin avalanșa hotărârilor pronunțate, „instanțele judecătorești și-au arogat competențe care țin de sfera puterii legiuitoare”.
Adică același lucru pe care îl susțin și judecătoarele de la Brașov, și Procurorul General Kövesi.
Deși decizia așteptată din partea CCR nu poate influența hotărârile deja pronunțate, miza ei este importantă pentru societate, fie și la un nivel teoretic.
CCR hotărăște că sesizarea Președintelui României este întemeiată.
Curtea Constituțională afirmă că ÎCCJ și-a însușit, în mod abuziv, puterile Parlamentului, în momentul în care a statuat că instanțele pot acorda beneficii salariale care nu există în lege.
Motivarea deciziei CCR e transparentă chiar și pentru neinițiații acestui tip de lectură:
– „Nici ÎCCJ, nici instanțele judecătorești nu au competența de a controla constituționalitatea legilor”.
– „ÎCCJ nu are competența să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege”.
Deși dezastruoasă pentru imaginea magistraturii române, există magistrați care aplaudă la scenă deschisă decizia Curții Constituționale.
Unul dintre aceștia e Dragoș Călin, judecător la Curtea de Apel București și vicepreședinte al „Uniunii Naționale a Judecătorilor din România”.
Călin întâmpină pronunțarea acestei decizii cu următoarele rânduri:
„Puterea judecătorească trebuie să-și exercite atribuțiile în limitele stabilite de Constituție, fără ingerințe [în atribuțiile] puterii legislative, ale puterii executive ori în competența Curții Constituționale.
Decizia CCR reprezintă încă o lovitură aplicată Înaltei Curți de Casație și Justiție, incapabilă în a distinge propria necompetență”.
Dragoș Călin este, desigur, o simplă voce care se ridică împotriva practicii dominante de la nivelul propriei bresle, însă vocea lui merită ascultată, pentru a percepe severitatea limbajului cu care, în această privință, un judecător de carieră își contestă confrații.
E important de știut că membrii Curții Constituționale care pronunță decizia din mai 2009 nu sunt nici pe departe alergici la bunăstarea magistraților.
Un an mai târziu, cu o componență foarte puțin modificată, CCR decide că pensia specială a magistraților — alt privilegiu foarte drag acestei bresle — nu poate fi tăiată de Parlament.
Ceea ce decizia CCR totuși nu spune, dar cetățeanul român e liber să înțeleagă cu mintea proprie, e că, în mai 2009, zeci de milioane de euro au intrat deja în buzunarele magistraților români, urmare a faptului că aceștia au încălcat, pe scară industrială, legea fundamentală a statului în care își exercită meseria.
Fie și învăluit în jargonul lipsit de expresivitate al dreptului, CCR adresează societății următorul semnal de alarmă: din incompetență sau rea-voință, magistrații și-au creat avantaje financiare imense, comițând un abuz repetat de putere.
Acest avertisment este suficient de grav încât să oprească societatea în loc.
El spune că așa cum România are niște guvernanți demni de o țară bananieră, care își folosesc funcțiile inventând, fără jenă, avantaje pentru ei înșiși, ar putea avea și niște magistrați demni de o țară bananieră, care contorsionează, fără jenă, principiile propriei profesii, pentru a-și umple buzunarele.
Societatea nu se oprește însă în loc să mediteze la acest semnal de alarmă.
Și nu se opresc în loc nici magistrații.
Dimpotrivă, aceștia merg mai departe pe aceeași linie.
Continuă să inițieze procese peste procese prin care revendică noi și noi creșteri salariale.
Daniel Morar, procuror-șef al DNA în momentul acesta, povestește că mediul judiciar — pe care îl califică drept „lacom” și „arogant” — nu a trădat nici cea mai mică crispare în urma „votului de blam” venit din partea CCR:
„Decizia Curții Constituționale le spunea judecătorilor că nu pot să-și crească salariile cu de la ei putere. Ea a fost însă ignorată (n.r. – de către magistrați), la pachet cu Constituția însăși. În anii următori, acțiunile prin care se revendicau drepturi salariale de către corpul judiciar au devenit un loc comun și au avut ca rezultat o creștere semnificativă a sumelor încasate peste ceea ce stabilea legea”**.
Să nu anticipăm însă întreg viitorul, pe mâna lui Daniel Morar, și să ne oprim doi ani mai târziu, în 2011.
În momentul acesta, Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție semnalează apariția unui nou val de procese de acest tip, prin care magistrații cer să li se majoreze salariul cu 19 la sută***.
Majorarea în cauză fusese acordată de Guvern unor categorii diferite de bugetari, iar magistrații au considerat că, nefiindu-le acordată și lor, au fost, încă o dată, discriminați.
Procesele de care ia notă Colegiul de Conducere al ÎCCJ se încheie, în mod prevalent, cu victoria celor care formulează acțiunile, lucru pe care Colegiul îl consideră îndreptățit. Însă nu îl consideră și suficient.
Apelând la procedura folosită de Botoș și Kövesi cu câțiva ani mai devreme, Colegiul cere completului specializat al ÎCCJ să unifice jurisprudența instanțelor în sensul acceptării tuturor pretențiilor formulate de procurori și judecători.
Decizia ÎCCJ merită să fie pusă în ramă, fiindcă este printre puținele prin care judecătorii de la instanța supremă resping ofensiva mercantilă a propriei bresle.
De altfel, ea este de la bun început un obiect de muzeu.
Ca și decizia CCR din 2009, decizia ÎCCJ din 2011 nu are aproape deloc efecte concrete.
Atunci când e publicată în Monitorul Oficial, sentințele prin care instanțele le-au acordat magistraților majorarea de 19 la sută sunt precumpănitoare numeric.
Ele produc efecte, iar aceste efecte nu mai pot fi întoarse din drum.
Ministerul de Justiție și Ministerul Public sunt executate silit, rând pe rând, pentru a-și plăti „datoria” de 19 la sută către sute de judecători și de procurori.
Salariile unei părți importante din magistratura română cresc neabătute cu o cincime, în condițiile în care însăși ÎCCJ spune că această creștere e incorectă.
Să facem acum un salt în prezent, așa cum ne-a invitat, puțin mai devreme, fostul procuror-șef al DNA Daniel Morar.
Și să aterizăm în 2023.
Mai exact, în luna martie, ziua a opta.
De la procesul procurorului Borcoman s-au scurs cincisprezece ani. În timpul ăsta, legile s-au schimbat de câteva ori, dar, cum vom vedea imediat, revendicările magistraturii române au rămas în același loc.
Mai mulți membri ai CSM așteaptă, în această zi, o hotărâre a Curții de Apel Ploiești, prin care să li se acorde un spor de 25 la sută, pentru lucrul cu informații clasificate, pe care alte categorii de bugetari îl primesc.
Ca fapt divers, cei care au deschis respectivul litigiu — Lia Savonea, Simona Marcu, Codruț Olaru etc. — se găsesc în vârful piramidei salariale a propriei profesii.
Fiecare dintre ei încasează — cu titlu de indemnizație, dar și cu titlul unor beneficii colaterale — între 5.400 și 8.400 de euro pe lună.
Întotdeauna însă rămâne loc de mai bine.
Mergând pe cărarea procedurală bătătorită în ultimele două decenii, membrii CSM se plâng instanței că sunt discriminați.
Și îi cer completului care le soluționează dosarul să pronunțe o hotărâre prin care să oblige CSM – pe care tot ei îl conduc (!) – să le plătească sporul de 25 la sută.
Ca și Borcoman cu 15 ani în urmă, și membrii CSM sunt lipsiți de noroc.
Magistratele la Curtea de Apel Ploiești care le judecă dosarul, Maria Gogan și Simona Blejan, le resping cererea.
Rândurile prin care cele două judecătoare își fundamentează decizia sunt accesibile pentru oricine:
„(…) recunoașterea unor drepturi salariale neprevăzute de actele normative ar reprezenta o depăşire de către instanţă a limitelor puterii judecătoreşti, prin arogarea de atribuţii de legiferare (…)”.
Adică exact ce i-au spus și magistratele de la Brașov procurorului Borcoman, în 2008; ceea ce a susținut și Kövesi, în repetate rânduri, în fața curții supreme; ceea ce a scris și Curtea Constituțională în decizia din mai 2009; ceea ce a spus și judecătorul Dragoș Călin, salutând pronunțarea acesteia, ceea ce spune și fostul procuror-șef al DNA Daniel Morar și așa mai departe.
În anul 2023, așadar, magistrații au rămas împărțiți în aceleași două tabere.
Cei care consideră că un judecător nu are dreptul să acorde beneficii salariale care nu au fost prevăzute expres de lege.
Și cei care consideră că un judecător are acest drept.
Faptul că un complet le-a respins lui Savonea, Marcu, Olaru și celorlalți membri ai CSM pretenția la un spor de 25 la sută nu e o garanție că aceștia au spus adio respectivului spor.
Acțiuni de tipul celei pe care membrii CSM au înaintat-o în instanță sunt multe pe rolul curților judecătorești.
E suficient ca măcar câteva dintre ele să fie acceptate, pentru ca, datorită lor, magistraților să li se mai creeze un „temei juridic” pentru a se văita de discriminare.
În momentul acela, ei vor putea spune că statele lor de plată conțin inechități flagrante — unii fiind plătiți cu spor, alții fără spor — și vor putea cere Guvernului să înlăture această discriminare, acordându-le tuturor bonusul de 25 la sută.
Acesta nu este un scenariu ipotetic, ci unul deja concretizat.
Clamând tipul ăsta de discriminare, între cei cu salarii majorate pe cale judecătorească și cei cu salarii rămase nemajorate, magistrații au reușit, de exemplu, să uniformizeze, la nivelul întregii bresle, majorarea de 19 la sută — cea pe care chiar și ÎCCJ a catalogat-o, în 2011, ca fiind incorectă.
Am ajuns pe ultima treaptă a viitorului anticipat de Morar.
Suntem în anul 2024.
Mașinăria acestor procese a îndatorat statul român într-un asemenea hal încât obligația de plată a acestor arierate e mai mare decât factura salarială pentru anul în curs.
Potrivit Ministerului de Finanțe, datoriile scadente provenite din acest tip de procese erau estimate, în februarie, la 1,4 miliarde de euro.
Din masa acestei sume, 200 de milioane de euro reprezintă doar dobânzi.
Adică bani în continuă înmulțire, cu care cetățenii români sunt datori față de corpul judiciar al propriei țări, pe lângă debitul principal.
COMENTARIILE CELOR MENȚIONAȚI ÎN ARTICOL, REACȚII LA ÎNTREBĂRILE NOASTRE
Procurorul Cătălin Borcoman a ținut să precizeze că discursul din spațiul public, construit în jurul ideii potrivit căreia „judecătorii și procurorii cer drepturi salariale în instanță și apoi le aprobă judecându-se între ei” ignoră gravele erori ale legislativului și executivului în materie salarială.
Borcoman spune că sporul de confidențialitate pe care l-a cerut în 2008 i se cuvenea pentru că lucrase, de-a lungul timpului, la dosare notorii de spionaj și terorism — printre care „Stamen Stancev- Beniamin Don”, fuga din țară a lui Omar Hayssam etc. — în cursul cărora intrase în contact cu date clasificate.
L-am întrebat pe procuror dacă lucrul cu date confidențiale nu face parte din fișa postului unui magistrat DIICOT și de ce ar trebui bonificată suplimentar această particularitate a activității lui de zi de zi. Borcoman nu ne-a răspuns la această întrebare.
Am întrebat-o pe Laura-Codruța Kövesi dacă, în calitate de angajată a Ministerului Public, a inițiat vreodată acțiuni în justiție prin care a cerut, la rândul ei, să i se acorde plăți salarile neprevăzute de lege. Kövesi a spus că nu a participat niciodată, din poziția de reclamantă, la acest tip de procese.
(Din punct de vedere tehnic, Kövesi ar fi putut să se dedubleze, în această privință. În calitate de Procuror General, să ceară ÎCCJ respingerea acestui tip de cereri, iar în calitate de simplă angajată a Ministerului Public, să formuleze, pe cont propriu, petiții de acest fel, la o instanță obișnuită din țară).
Referitor la motivarea sa de a cere, în 2020, un spor 25 la sută pentru lucrul cu date clasificate, Simona Marcu, actuala directoare a Institutului Național al Magistraturii, a ținut să reamintească faptul că, potrivit Constituției, „fiecare persoană are dreptul să se adreseze Justiției, pentru apărarea intereselor sale legitime”.
Continuând în registrul acesta, al principialității juridice, Marcu a spus că pierderea sau câștigarea unei astfel de acțiuni în instanță se înscrie în firescul înfăptuirii actului de justiție, într-un stat democratic.
Lia Savonea nu a răspuns la întrebările pe care i le-am adresat.
*Nu am reușit să determinăm care e anul exact în care procesele de acest tip – căpătând, în timp, un debit de fluviu – au început să inunde sălile de judecată din România. Primele dosare croite după acest tipar, identificate pe parcursul documentării noastre, poartă data 2004.
**Citatele atribuite lui Daniel Morar în acest articol provin din cartea lui de memorii — „Putea să fie altcumva. O istorie subiectivă a justiției după 1990” (Editura „Humanitas”, 2022). Morar a refuzat să ne acorde un interviu în care să detalieze afirmațiile din carte.
***Procentul de 19 la sută cu care magistrații și-au majorat, în mod ilegal, salariile presupunea o creștere succesivă de 5 la sută, 2 la sută și 11 la sută. Produsul final al acestor indexări era de 18,88 la sută. Adică 19 la sută, prin rotunjire.
Articolul face parte dintr-un proiect finanțat, în principal, de Open Society Foundation, Friedrich Naumann Foundation for Freedom – Romania, Ambasada Franței și Institutul Francez din România. Informațiile din articol aparțin exclusiv autorilor și nu reflectă opiniile finanțatorilor.
CITIȚI ȘI: România, oaza de bani a magistraților din Uniunea Europeană
Bianca Albu 
Carla Lunguți, Cristian Lupșa 
Ana Poenariu 
Rise Project 
Andrei Ciurcanu 