„Fără jurnalişti nu avem ochi în teritoriile ocupate”

Interviu cu jurnalista ucraineancă Anna Babinec

Doi ani au trecut de când Rusia a invadat Ucraina. În prezent, Ucraina și Republica Moldova negociază aderarea la Uniunea Europeană. Rusia continuă să fie considerat stat terorist, iar președintele său, Vladimir Putin, este acuzat de crime de război de Curtea Penală Internațională (ICC). Cu greu ne puteam imagina aceste decizii înainte de război. Ele au devenit însă posibile prin efortul jurnaliștilor internaționali și ucraineni. 

Știrile despre atacurile împotriva civililor, violurile și mormintele colective au zguduit o lume întreagă prin atrocitățile comise acolo de soldații ruși. Orașe ca Bucha, Mariupol, Harkov vor rămâne în mentalul colectiv ca dovezi ale crimelor armatei ruse. În ciuda pericolului de a-și pierde viața sau de a fi închiși de forțele rusești, jurnaliștii au căutat să convingă o lume întreagă de infernul dezlănțuit în Ucraina. 

Care sunt provocările jurnaliștilor ucraineni în prezent? Cât de important este să investigheze corupția pe timp de război? Pentru a înțelege mai bine situația actuală a jurnalismului din Ucraina, am vorbit cu Anna Babinec — editor șef al publicației de investigații Slidstvo.Info și editor regional pentru Ucraina al Organized Crime and Corruption Reporting Project (OCCRP). Babinec a colaborat la investigații importante precum Panama Papers, iar munca ei a fost distinsă cu numeroase premii internaționale. La începutul războiului, împreună cu fiica sa, Anna s-a refugiat în România pentru câteva luni.

Discuția a avut loc anul trecut și a fost editată pentru claritate și concizie.  

Au trecut doi ani de când Rusia a invadat Ucraina, perioadă în care a trebuit să iei decizii dificile atât la nivel personal, cât și profesional. Care au fost cele mai mari provocări cu care te-ai confruntat în această perioadă?

Eram pregătiți de război, știam la ce să ne așteptăm. Am vorbit cu colegii noștri din Bosnia, din alte țări care au trecut prin experiența asta, deci am încercat să ne pregătim de război atât la nivel personal, cât și ca organizație. Însă, omenește vorbind, nu puteam să ne pregătim să facem față numeroaselor tragedii pe care urma să le vedem și cu care încă lucrăm. 

O provocare mare pentru mine este să separ cerințele jurnalismului profesionist de trăirile cetățeanului a cărui țară se află în război. Cum să produc jurnalism de cea mai bună calitate fără emoții. E o mare provocare pentru mine și e o provocare zilnică atunci când lucrez cu alți jurnaliști, cu colegi. Mereu le zic că arma noastră este jurnalismul de cea mai înaltă calitate, de calitate internațională. N-o să câștigăm nicăieri nicio formă de respect dacă folosim cuvinte nepotrivite, dacă ne folosim de perspectiva de civili și producem texte ca pentru blog. Descoperirile noastre nu vor fi relevante, nu vor fi valorizate de alte țări.

Asta a fost o provocare din prima zi de război pentru mine și colegii mei și în continuare ne confruntăm cu ea, pentru că avem o dublă calitate: suntem jurnaliști, dar și cetățeni. În orice zi, noi, prietenii noștri, familiile noastre putem fi uciși, pentru că lucrăm în Ucraina. E foarte dificil să lucrezi sub această presiune, să continuăm să producem acest jurnalism de înaltă calitate, care îndeplinește toate standardele jurnalistice și etice.

Ai putea să-mi spui mai multe despre tensiunea dintre responsabilitățile pe care le ai ca jurnalistă și poziția de civil?

Când ești jurnalist, trebuie să le arăți oamenilor ce ai descoperit pe baza dovezilor, fără să arăți o atitudine subiectivă, ce simți despre lucrurile pe care le descrii. Ca ucraineni, suntem victime ale agresiunii rusești, dar în același timp suntem și jurnaliști. Și simțim în fiecare zi cât de nedrept este ce se întâmplă. Sigur că vrem să supraviețuim, vrem ca familiile și prietenii noștri să supraviețuiască. 

---

„Când sunt raiduri aeriene, ședințele de redacție sunt organizate pe hol, din motive de securitate” 

---

E dificil să păstrezi distanța față de ce raportăm și față de perspectiva noastră subiectivă atunci când unii oameni sunt uciși de rachete rusești. De exemplu, trebuie să găsim dovezi că au fost (n.r. rachete) rusești. Trebuie să găsim cât mai multe dovezi, iar uneori obosim făcând asta. Chiar dacă e absolut evident pentru noi, pentru mulți oameni din lume (n.r. că atacul a fost din partea armatei ruse), trebuie să găsim și mai multe dovezi și să nu transpunem subiectivitatea noastră în material, ca să avem dovezi puternice și să rămânem profesioniști. 

Este cu atât mai dificil pentru jurnaliștii mai tineri, sau pentru puținii jurnaliști de la Slidstvo care se află pe linia frontului. Uneori, când le edităm articolele, este dificil să le explici (n.r. de ce îi editezi). Pentru că nu suntem doar jurnaliști, suntem și oameni. Iar acum trecem prin dificultăți foarte mari.

Consideri că această cenzură emoțională este necesară pentru ca informația să ajungă la cât mai mulți oameni din afara graniței?

Da, este unul dintre motivele pentru care trebuie să respectăm aceste norme. Pentru că vreau ca oamenii din lumea întreagă să cunoască adevărul de la ucraineni, de la presa ucraineană, nu doar de la jurnaliștii internaționali. Pentru că facem parte dintr-o presă citită de oameni din lumea întreagă, trebuie să folosim termenii potriviți, termeni pe care toată lumea îi poate înțelege. Nu (n.r. trebuie să ne adresăm) doar ucrainenilor care sunt în miezul infernului, de aproape 2 ani. 

Pentru că Slidstvo face parte din rețeaua OCCRP și am participat la numeroase conferințe internaționale, vorbesc deschis cu colegii, și, desigur, ei înțeleg, sunt îngrijorați de situația noastră. Dar când vine vorba de cititori, de audiență, trebuie să fim puternici, trebuie să ne folosim de dovezi și să nu dăm curs sentimentelor noastre. Da, media internațională este o țintă a noastră pentru că știm cum funcționează propaganda rusească.

De ce crezi că este important ca ucrainenii să fie ei cei care relatează ce se întâmplă în Ucraina? 

Pentru că jurnaliștii ucraineni sunt mai aproape de militarii ucraineni, de poporul ucrainean și e mult mai ușor pentru jurnaliștii ucraineni, mai ales pentru cei cu o reputație bună, să vorbească cu oamenii de pe teren și de pe front. Deci e mult mai ușor să preiei informații ca jurnalist ucrainean. Și dacă ajungem la mai multă informație decât jurnaliștii internaționali, noi putem da mai multă greutate textului (…), să oferim mai mult context.

De aceea e important ca jurnaliștii ucraineni să fie ascultați în alte părți ale lumii. Este important pentru noi. De exemplu, autoritățile ucrainene îi preferă pe jurnaliștii internaționali. Și parțial înțeleg de ce. Mai ales la început, se întâlneau numai cu jurnaliștii internaționali. I-au ignorat pe reporterii ucraineni pentru că voiau ca oamenii din toată lumea să-i asculte și să le înțeleagă poziția. Și în continuare nu ne e ușor să comunicăm cu autoritățile ucrainene. Cred că e o problemă. 

Continuă și în prezent această situație? 

Da, e o problemă din primele zile ale războiului. Dar la început aveam nevoie de sprijinul lumii, desigur. Și autoritățile ucrainene au încercat să comunice direct cu publicul din alte țări, mai ales din țările europene sau cu americanii. Pentru că aveam nevoie de echipamente militare pentru că ucrainenii nu aveau destule arme și în continuare nu avem suficient armament pentru a ne lupta cu rușii. Ei s-au pregătit toată viața pentru război și sunt mari și puternici, iar acum, întreaga lor economie susține războiul. Noi nu suntem în situația asta și avem în continuare nevoie de multă susținere din partea altor țări. 

La început a fost ok, nu pentru noi ca jurnaliști, dar înțelegeam de ce politicienii ucraineni comunicau doar cu presa internațională. Dar deja au trecut 2 ani de război și autoritățile de la Kyiv continuă să se ascundă de jurnaliștii locali. Nu i-au respectat pe jurnaliști înainte de război și continuă să nu-i respecte. Dar acum asta vine dintr-un motiv diferit. Nu mai sunt atât de ocupați să vorbească cu presa internațională, pentru că nu mai primesc atâta atenție din partea publicațiilor internaționale, din păcate. Însă, de la începutul anului, presa din Ucraina a publicat o mulțime de știri despre corupția și infracțiunile autorităților ucrainene.

Desigur, nu sunt întrebări confortabile. Iar jurnaliștii internaționali nu știu atâtea lucruri, nu sunt locali, nu au acces la registre, nu sunt jurnaliști de investigație. Nu înțeleg limba în primul rând. Și nu îi vor întreba pe politicienii de frunte despre corupție. Sau, îi pot întreba, dar le lipsesc dovezile necesare. În ultimele luni, nu a fost confortabil pentru autoritățile ucrainene să vorbească cu jurnaliștii locali. Pentru că jurnaliștii ucraineni pun întrebări dificile. 

Desigur, suntem patrioți. Vrem ca țara noastră să câștige, dar în același timp, vrem ca autoritățile să contribuie activ la câștigarea războiului. Și ar trebui să controlăm asta și să arătăm publicului ce se întâmplă. Și din cauza asta, autoritățile din Ucraina nu vor să comunice cu jurnaliștii ucraineni și să răspundă la întrebări inconfortabile. 

De la începutul invaziei rusești, Slidstvo a fost implicat în publicarea a numeroase articole despre corupția din Ucraina. Unul dintre ele a fost realizat în colaborare cu RISE. Este vorba despre traficul de cereale. Ți s-a întâmplat să fii criticată pentru că nu te focalizezi exclusiv pe crimele comise de armata rusă?

Nu-mi amintesc să fi fost criticată în felul acesta în legătură cu acest subiect. Au fost unele publicații, în special publicații specializate pe probleme economice și financiare, care au repostat ancheta. Dar nu a fost ceva cu adevărat mare și de impact. Pentru că nu am găsit cine este în spatele acestui fenomen. Adică, cineva important. Vedem doar că e haotic și că e vorba de piața neagră. Dar înțelegi, în timpul războiului există pericole mult mai mari pentru oameni. Și așa, dacă vom găsi cine este în spatele acestui lucru, poate va fi ceva mai mare. În acest caz, nu am văzut nicio critică de ce facem asta. 

Dar în unele cazuri, da, atunci când vorbim despre corupția autorităților, uneori auzim vorbe fie de la public, fie de la autorități, că există o mulțime de crime rusești și că ar trebui să ne concentrăm doar pe asta. Să vorbim despre corupție abia după ce războiul se va termina. Dar dacă corupția persistă, nu știm cum se va termina războiul, nu?

Conform unui raport publicat de organizația Reporteri Fără Frontiere, de la începutul invaziei armatei ruse, în Ucraina s-au închis 233 de publicații. Ce înseamnă pentru ucraineni această pierdere masivă a surselor de știri? Ce înseamnă pentru publicațiile care au rămas active?

În ultimii ani de dinaintea războiului, aveam o presă nouă și tânără de cea mai înaltă calitate, mai ales în teritoriile care erau aproape de granițe. (…) Dar războiul a distrus-o. Mulți și-au încetat munca, iar o parte dintre ei s-au mutat la Kyiv. Deci este jurnalism în exil. Din păcate, nu cred în jurnalismul în exil (…). Mă bucur că au încercat și că au câțiva oameni în teritoriile ocupate, cei care îi informează. Tot e ceva. M-aș bucura dacă vor continua s-o facă pentru că este extrem de dificil să aduci informații din teritoriile ocupate. În fiecare loc ocupat, rușii au instaurat cenzura. I-au trimis pe jurnaliști la închisoare și nu este posibil să obții informații despre ce se întâmplă acolo. 

Noi, ca societate, am pierdut foarte mult din cauza închiderii publicațiilor. Pentru că nu știm absolut nimic din ce se întâmplă acolo. Nu avem toată imaginea de ansamblu și uneori nici măcar ceva parțial ca să înțelegem ce se petrece acolo. De exemplu, situația cu Mariupol în primele zile de război. Există un film grozav, poate l-ai văzut deja — „20 de zile în Mariupol”. Este realizat de jurnaliști ucraineni, care fac parte din presa internaţională și care au stat în Mariupol trei săptămâni, din prima zi de război. Au fost ultimii jurnaliști care au plecat de acolo și au înregistrat niște lucruri îngrozitoare. Acum sunt câștigători ai multor premii. 

După ce am văzut filmul, am înțeles cât de important este rolul jurnaliștilor într-o astfel de situație. Datorită lor am putut vedea măcar ceva din ce făceau rușii acolo, toate acele crime groaznice pe care le-au comis. Fără jurnalişti nu avem ochi în teritoriile ocupate, în teritoriile afectate de război. Din acest motiv, pentru mine „20 de zile în Mariupol” este un documentar foarte bun. Îți arată de ce avem nevoie de jurnaliști, de ce avem nevoie de ei în aceste circumstanțe arzătoare, atât de grele. Să ne arate ce se întâmplă cu adevărat. Acum ne lipsește asta în multe teritorii ocupate. Nu înțelegem ce se petrece acolo. Știm doar că se întâmplă ceva groaznic. Că sunt oameni, copii, femei în mari dificultăți. Dar nu știm exact ce se petrece. 

Poate jurnalismul civic să fie o soluție atunci când nu sunt reporteri în zonele ocupate?

Poate că da. Poate că este singura soluție atunci când nu avem nimic. Doar oamenii curajoși, care își asumă o poziție civică, anumite valori, pot fi destul de puternici ca să ne aducă dovezi. Să înregistreze materiale video. Deci da, cred că jurnalismul civic este singura speranță în aceste timpuri dificile. Desigur, doar temporar. Dar momentan e singura soluție. 

În acest context de agresiune extremă, consideri că Ucraina este vulnerabilă la propaganda și dezinformarea rusească?

În sensul clasic? Nu, nu este. Bineînțeles că înțelegem că există știri rusești. Și înțelegem pe unde bat cu ele, că ei numesc ce e alb ca fiind negru. Înțelegem asta. Însă sunt destul de creativi și au aceste canale Telegram, unde creează niște discursuri hibride, pornind de la niște fapte reale. 

De exemplu, rușii au susținut și au creat canale Telegram în care ziceau cum bărbații ucraineni sunt forțați să se înroleze în armată. Și ei trimit mesaje că în acest punct din oraș, pe strada asta, sunt niște militari care așteaptă bărbați. Au creat această stare de frică, presiune pentru oameni, încât nu mai pot merge prin oraș, de teamă că militarii îi vor lua și îi vor trimite la război. Deci nu sunt știri false în sensul tradițional.

Încearcă să găsească ce e important pentru ucraineni, ceva de care oamenilor chiar le pasă. De exemplu, recrutarea în armată. Bineînțeles, toată lumea este interesată de asta. Oamenii vor să-și servească țară. Vor să lupte pentru țară. Dar ei trebuie să înțeleagă care sunt condițiile. Rușii văd cum prin Telegram pot stârni teamă, mai ales când e vorba despre oameni aflați într-o situație dificilă și sub presiune. (…) 

Iar oamenii, pentru că îi cred, se sperie. Și cad în plasă pentru că au văzut niște poze reale în care niște militari îi luau pe oameni de la birou. Iar rușii agravează și mai mult situația. Deci ucrainenii sunt victimele acestui tip de dezinformare. Și funcționează, din păcate. Dar e vorba de ruși. Ei chiar au un aparat de propagandă mare. Și ei înțeleg că nu ne mai impresionează știrile lor. Știrile lor nu sunt de efect pentru noi. Dar ei încearcă să găsească un spațiu pentru a manipula poporul ucrainean.

Ca jurnalist care scrie pe timp de război trebuie să respecți legea marțială și interesul național. Ți-a limitat acest context munca?

Da. Avem unele restricții, desigur. Deși suntem jurnaliști de investigație, am încetat să mai investigăm în modul clasic, de la începutul războiului. Unul dintre motive ține de crimele de război comise de ruși, care ne preocupau și în continuare ne preocupă. Dar acum investigăm și cazuri de corupție. Dar o parte din bazele de date oficiale, cum ar fi registrul imobiliar, registrul de evidență a cardurilor, au fost închise din primele zile ale războiului. Și foarte important este că declarațiile guvernanților au fost închise. Abia acum unele dintre aceste baze de date se deschid parțial sau complet. Iar noi nu am avut instrumente timp de multe luni pentru a investiga și a găsi dovezi. Deci, acestea sunt restricții speciale pentru noi.

Pe de-o parte, înțelegem că a fost necesar să se ascundă unele informații confidențiale despre ucraineni, despre politicienii ucraineni. Dar acum trăim cu războiul de multe luni, de doi ani. Și vedem că nu se va termina curând. Din fericire, datorită presiunii societății civile, a partenerilor internaționali, registrele au început să se deschidă când nu este vorba de ceva periculos. Și putem lucra cu ele. Dar la început și în ultimele luni nu am putut lucra. Este una dintre restricțiile impuse de război.

Un alt exemplu ține de regiunile de lângă front. Pentru ele ai nevoie de permis special, doar că ne lipsesc reguli clare și transparente despre cine și cum poate veni acolo. Desigur, jurnaliștii ar trebui să fie prezenți și să arate lumii războiul în detaliu. Atât jurnaliștii internaționali, cât și jurnaliștii ucraineni. Dar oamenii care decid cine merge și în ce condiții nu iau mereu deciziile într-un mod corect. Așa că le cer jurnaliștilor să le dea materialele video sau articolele înainte de a le publica. Și vor să editeze câte ceva. 

Noi nu suntem de acord cu asta. Trebuie să avem reguli clare. Că nu putem arăta această priveliște, sau acest punct de vedere, sau acest cadru. Bine. Dar când ei spun „nu, soldații nu pot vorbi urât despre comandantul lor”. Ce-i asta?! Nu! Câteodată, publicăm ceva despre care nu avem reguli clare. Iar militarii se împotrivesc, fac scandal și presiuni. Ne zic că „n-o să obțineți niciodată acreditarea”, „nu veți mai merge niciodată pe front, pentru că nu ați fost de acord cu editarea noastră”.

Deci, da. Uneori dăm peste astfel de situații. Pot spune că e greu de lucrat în condițiile astea. Dar totuși forțăm. Și încă ne susținem drepturile jurnalistice, drepturile noastre de a nu le da militarilor materialul nostru pentru editare. Ei înțeleg că e periculos. Știi cum e, mulți oameni în timpul războiului nu înțeleg această delimitare și cred că e munca lor. Dar e munca noastră (n.r. a jurnaliștilor). Iar spațiul pentru a coopera e mic. Ca să nu le pricinuim ceva rău oamenilor despre care vorbim, (n.r. militarii) vor să aibă mai mult spațiu (n.r. de influență), vor să editeze oamenii. Așa că da, avem aceste cazuri, dar putem supraviețui în ciuda lor.

Cum ar putea ajuta românii presa ucraineană în această perioadă dificilă?

Să raporteze propaganda rusească. Din câte am înțeles, încă mai sunt mulți spioni ruși în România. Am citit o mulțime de articole despre cum spionii ruși vin acolo și încearcă să obțină niște informații despre armament, pentru că România face parte din NATO. Vor să înțeleagă ce se întâmplă cu armamentul.

Am văzut niște materiale pe tema asta. Ne-ar ajuta să le arătăm ucrainenilor unele scheme făcute de autoritățile (n.r. ucrainene), de infractori ș.a.m.d.. Adică, (n.r. ne-ar ajuta) să producă materiale care să se concentreze pe Rusia, pe propaganda rusească și spionii ruși. Iar dacă există ceva ce putem cultiva, putem comunica și face investigații mai bune împreună, vom fi întotdeauna fericiți să descoperim mai multe lucruri făcute de ruși.

Interviu realizat de Miriam Țepeș-Handaric