Ionuț Stănescu 
La 400 de kilometri de București, pe valea râului Cerna, se degradează, dincolo de limitele recuperabilului, o importantă moștenire arhitecturală pe care Imperiul Austriac și, mai apoi, cel Austro-Ungar au lăsat-o în această parte a Europei.
Românii numesc așezarea aceasta Băile Herculane. Austriecii și maghiarii, care au ridicat-o la rangul unei stațiuni balneare pentru clasa de sus, îi spuneau Herkulesbad, respectiv, Herkulesfürdő.
În secolul XIX, când la poalele Munților Domogled, creștea, clădire cu clădire, acest centru de tratament balnear, în restul imperiului condus de monarhia habsburgică înfloreau amenajări asemănătoare.
Dintre toate acestea, doar Băile Herculane — revenită României, la sfârșitul Primului Război Mondial — e cea care, după o sută de ani, a cunoscut o involuție radicală.
Găsiți în articolul de mai jos:
– o descriere a stării în care se află astăzi patrimoniul construit al acestei localități;
– o explicație a încrengăturilor juridice care precipită degradarea acestuia;
– prezentarea câtorva dintre clădirile balneare cu o vechime comparabilă, care, spre deosebire de cele de la Băile Herculane, au petrecut ultimul secol între granițele maghiare.
În urmă cu o sută de ani, stațiunea Herkulesbad — amenajată, prin voința coroanei austriece, pe valea râului Cerna — trecea în administrarea României.
La momentul acela, mica așezare balneară număra câteva hoteluri, unele dintre ele, foarte cochete, o salbă de vile particulare și o serie de construcții care adăposteau captările apelor de cură.
Astăzi, după un secol de guvernare românească, cele mai multe dintre clădirile lăsate în urmă de Imperiul Austro-Ungar au ajuns o ruină.
Nu însă o ruină care ar putea fi în mod prompt salvată. Ci o colecție de dărăpănături ancorate, prin firele unor sechestre judiciare, în paragina care le macină sub intemperiile climei de la munte.
Prăbușirea aceasta generalizată își are originea în privatizarea căreia stațiunea i-a căzut victimă în vremea guvernului Adrian Năstase (PSD), în anul 2001.
Însă nu exclusiv în respectiva privatizare.
Există clădiri de importanță istorică care nu au fost atinse de tăvălugul acelei privatizări, dar care se găsesc, de asemenea, în ruină.
Pentru a avea o percepție cantitativă a decrepitudinii care a luat în stăpânire Băile Herculane, trebuie spus că din cincizeci de construcții care figurează pe lista Ministerului Culturii ca fiind monumente protejate de lege, o jumătate se află într-o stare accentuată de degradare.
Statistica aceasta, oricât ar părea de întunecată, nu reușește însă să surprindă esențialul.
Principalele opere de arhitectură în jurul cărora gravita viața fostei stațiuni austro-ungare se găsesc dincolo de ceea ce, generic, se poate înțelege prin „stare accentuată de degradare”.
Acestea stau, literalmente, să cadă.
Dacă nu să se năruiască cu totul, măcar să piardă părți esențiale ale ornamentelor care le conferă valoarea.
HARTA CLĂDIRILOR DIN CENTRUL ISTORIC AL BĂILOR HERCULANE,
ÎN FUNCȚIE DE GRADUL LOR DE DEPRECIERE
Dacă ar fi să privim centrul istoric al Băilor Herculane printr-un filtru care să coloreze fiecare imobil în parte, în funcție de gradul lui de descompunere, am obține imaginea de mai jos.
Cu roșu sunt reprezentate imobilele degradate sau foarte degradate. Cu galben, cele care se găsesc într-o stare medie de conservare. Cu verde, cele renovate.
Printre clădirile colorate în roșu se numără Băile Imperiale Austriece, Cazinoul, hotelul „Rudolf” și hotelul „Franz Joseph”.
Toate, dispuse în formă de cruce, de-o parte și de alta a râului Cerna, formând împreună fostul cel mai prețios ansamblu arhitectural al localității.
Luată în sine, valoarea artistică a acestui ansamblu e notabilă nu doar pentru perimetrul restrâns al acestei stațiuni.
Ci pentru întregul spațiu cultural al fostei Austro-Ungarii.
Băile Imperiale, de exemplu, au fost construite după planurile lui Alpár Ignác, unul dintre cei mai mari arhitecți maghiari ai epocii sale.
La rândul lor, Cazinoul, hotelul „Rudolf” și hotelul „Franz Joseph” sunt opera austriacului Wilhelm von Doderer, un nume foarte apreciat în a doua parte a secolului XIX. (Întâmplător, primul dintre arhitecții la care Carol I a apelat pentru proiectarea Castelului Peleș).
GALERIE DE IMAGINI
Construcțiile simbol ale Băilor Herculane sunt părți integrante ale arhitecturii monumentale pe care Imperiul Austro-Ungar a lăsat-o moștenire în această parte a Europei.
După terminarea Primului Război Mondial, urmare a Tratatului de la Trianon, aceste clădiri au intrat în proprietatea statului român.
Și au rămas aici timp de opt decenii.
În 2001, guvernul de la București, format din membri ai Partidului Social Democrat (PSD), le-a vândut unei companii care nu avea nicio legătură cu turismul balnear.
Dar care, în schimb, era foarte bine conectată politic.
Mai exact spus, era patronată de doi parlamentari ai partidului aflat la putere: deputatul PSD Iosif Armaș (2000-2004), care deținea controlul ei efectiv, și senatorul PSD Doru Ioan Tărăcilă (1990-2008), care era acționar minoritar.
Demnitarii PSD nu au făcut niciun efort să renoveze colecția de monumente istorice de care au ajuns, astfel, să dispună, ci au lăsat-o să se degradeze de la sine.
Începând cu 2008, când compania lor era deja afundată în datorii, imobilele au fost înstrăinate rând pe rând, ajungând în mâinile a tot felul de persoane fizice și juridice. Și de la acestea, mai departe, la altele.
DOSAR PENAL INSTRUMENTAT DE DIICOT
Această înstrăinare în masă a hotelurilor, clădirilor de băi și chiar și a unor pavilioane administrative a fost anchetată, în anii din urmă, de către procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT).
Concluzia DIICOT e că procedurile folosite pentru a împrăștia respectivele bunuri în toate zările au reprezentat, de fapt, o operațiune concertată de delapidare.
O modalitate de a păcăli creditorii la care compania celor doi demnitari acumulase datorii, sărăcind-o de activele care ar fi putut servi drept garanții pentru stingerea lor.
În 2022, după o cercetare penală care a durat șase ani, procurorii i-au trimis în judecată pe cei pe care îi consideră autori ai acestui jaf întreprins printr-o schemă sofisticată de operare.
Și pe ei, și pe alții, dintr-o grupare rivală, care ar fi urmărit, la rândul lor, spolierea activelor turistice de la Băile Herculane.
În total, sunt 35 de inculpați. Un fel de microsocietate populată cu oameni de afaceri, rude ale lor, salariați de pe statele lor de plată, avocați, evaluatori imobiliari și executori judecătorești – fiecare cu un aport propriu la risipirea și la transformarea acestor bunuri în bani.
În fruntea lor, tronează Iosif Armaș, considerat tartorul celei mai mari părți a acestui concert de infracțiuni. (Tărăcilă, proprietarul minoritar al companiei deținute de cei doi, nu se numără printre acuzați).
„Procesul celor 35” e departe de a se încheia.
De altfel, în momentul actual, soluționarea dosarului e sistată pentru o perioadă nedefinită.
În luna martie, anul acesta, un magistrat de la Curtea de Apel Timișoara le-a cerut procurorilor să refacă rechizitoriul.
Înainte însă de a retrimite rechizitoriul la procuratură, judecătorul a luat o altă hotărâre cu impact important.
A dispus ca în cărțile funciare ale tuturor imobilelor de delapidarea cărora Armaș și tovarășii lui sunt acuzați să fie menționată această suspiciune.
Propriu-zis, să se specifice că imobilele au ajuns la deținătorii lor de astăzi printr-o suită de tranzacții care subîntinde cel puțin un transfer de proprietate de natură frauduloasă.
Pentru clădirile istorice asupra cărora se răsfrânge această decizie judiciară efectele sunt funeste.
Mențiunea respectivă este un avertisment formulat la adresa oricărei persoane care ar fi interesată să cumpere unul dintre aceste bunuri în privința riscului de a-și pierde banii.
Altfel spus, dacă azi s-ar găsi un investitor de bună credință care să achiziționeze una dintre clădirile aflate în ruină – pentru a o restaura și a o readuce în circuitul turistic – el ar trebui să accepte, pe lângă prețul de achiziție și devizul restaurării, inclusiv posibilitatea ca o hotărâre judecătorească din viitor să îl lase fără proprietate.
Mențiunea judecătorului – pe care câțiva juriști independenți o califică drept „stranie” – este contestată, în prezent, la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Clădirile în a căror carte funciară a fost notată această mențiune sunt marcate cu o bulină neagră pe harta de mai jos.
INVESTITORII DE LA BĂILE HERCULANE
Oricât ar suna de neașteptat, investitori de acest fel, care să dorească să cumpere clădiri de patrimoniu din Băile Herculane și să le recupereze dintre ruine, există.
Nu mulți și nu cu un trecut antreprenorial care să inspire în mod obligatoriu „buna credință”.
Totuși, cu rezultate notabile în restaurarea câtorva dintre imobilele care agonizează de ani de zile în centrul istoric al stațiunii de pe valea râului Cerna.
Cel mai elocvent exemplu e cel oferit de hotelul „Ștefania”.
Construit în 1869 și clasat ca monument istoric, „Ștefania” se găsește azi în proprietatea unei familii pe nume Gherga.
După ce a trecut printr-un proces de reparații capitale și a fost rebotezat „Versay”, hotelul poate primi până la 57 de oaspeți și oferă condiții de confort clasificate la patru stele.
Dacă felul în care au fost refăcute anumite detalii ale clădirii lasă loc pentru discuții de ordin estetic, renovarea, în ansamblu, este una spectaculoasă.
Răsărit în peisajul de delabrare generalizată care îl înconjoară, hotelul, cu aspectul lui înnoit, pare o hologramă proiectată în timpul prezent prin reflectorul unui alt timp.
Se poate specula că banii cu care familia Gherga operează acest stabiliment nu provin doar din buzunarele proprii. Ci și de la stat.
În ultimii patru ani, de exemplu, firma care administrează hotelul a încasat în jur de 600.000 de euro vânzând, în principal, lemn de foc către Căile Ferate Române.
(Toate aceste contracte au eludat filtrul licitației publice, fiind încheiate prin negociere directă).
Un alt investitor interesat de clădirile din centrul istoric al Băilor Herculane este familia Căpușan.
Originară din Cluj, cu banii înmulțiți în wild wild west-ul imobiliar al acestui oraș, Căpușan a restaurat, recent, o parte (!) din Cazinoul emblematic al stațiunii.
Celelalte părți – deținute fie de stat, fie de alte persoane particulare – sunt în continuare în părăsire.
Pe lângă această porțiune din Cazinou, Căpușan a început reabilitarea unuia dintre hotelurile monumentale ale orașului: „Franz Joseph” – rebotezat, în perioada interbelică, „Ferdinand” și re-rebotezat, în comunism, „Decebal”.
Și, după câte afirmă, e gata să cheltuiască 7-8 milioane de euro pentru a readuce la viață această clădire-fantomă, care, se spune, acum 136 de ani, a găzduit o întâlnire între împăratul Austro-Ungariei și regele Carol I.
PREȚUL UNEI CAZĂRI, AZI, LA BĂILE HERCULANE
În ciuda imaginii catastrofale pe care o au acum Băile Herculane, interesul investitorilor față de această stațiune nu trebuie privit nici ca un fapt exotic, nici ca un fapt eroic.
Cadrul natural al locului și apele lui termale continuă să atragă turiști, chiar și în anii aceștia în care zona istorică a localității a devenit o imensă relicvă.
Deși, în ultimii douăzeci de ani, multe hoteluri au fost copleșite de rugină și mucegai, în compensație, au apărut pensiuni.
Față de situația înregistrată în urmă cu două decenii, numărul locurilor de cazare în tipul acesta de unități turistice a crescut cu 850.
Prețurile cerute de hotelurile care se află în funcțiune transmit, de asemenea, că, în Băile Herculane, turismul încă poate fi o afacere.
Un hotel de trei stele, de pildă, care pe platforma „Booking.com” e notat cu 6,3 puncte din 10 – un calificativ foarte scăzut pentru acest site – percepe 300 de lei pentru o noapte de cazare.
Un altul, de patru stele, notat de cei care i-au trecut pragul cu 8,2, percepe 700 de lei.
Ținând cont că ne aflăm într-o stațiune ai cărei vizitatori trebuie să facă eforturi să nu fie mușcați de numeroșii ei câini maidanezi, să găsească zece metri de trotuar fără gropi și să nu nimerească sub cărămizile vreuneia dintre construcțiile aflate în colaps – tarifele sunt enorme.
Chiar și în ciuda acestui context, care pare a fi cât de cât favorabil, Gherga și Căpușan sunt singurii care au „mișcat” ceva semnificativ, în ultimii 25 de ani, în centrul vechi al Băilor Herculane.
Iar imobilele pe care ei le dețin, raportat la întregul inventar de clădiri de patrimoniu al stațiunii, sunt relativ puține.
FIICA LUI MARCEL VELA, PRINTRE PROPRIETARI
Cel care se poate lăuda că deține cele mai multe clădiri din centrul istoric al localității se numește Bogdan Verbier.
Colecția proprietăților lui numără patru hoteluri, două clădiri de băi și „un fragment” din complexul imobiliar al Cazinoului.
Verbier nu a cumpărat, personal, aceste clădiri. Ci le-a moștenit.
Tatăl lui, care, în ceea ce îl privește, le-a preluat de la Iosif Armaș, a murit cu doi ani în urmă, transmițându-le fiului mai departe.
Deși decedat, tatăl lui Verbier se numără printre cele trei duzini de persoane pe care DIICOT le-a trimis în judecată, în primăvara lui 2022, pentru delapidare!
Potrivit procurorilor, în ultimii săi ani de viață, acesta ar fi jucat rolul de ajutor al lui Iosif Armaș în schema de devalizare, pe care fostul parlamentar PSD ar fi patentat-o la Băile Herculane.
Cu două excepții, clădirile moștenite de Verbier – vechi chiar și de două sute de ani – sunt într-o stare avansată de degradare.
Proprietarul susține că are de gând să restaureze aceste imobile. Însă abia după ce – și dacă – vor fi descărcate de orice sarcini de natură penală. În prezent – consecință a faptelor imputate tatălui său – ele sunt grevate de un sechestru în valoare de 25 de milioane de euro instituit de DIICOT.
La care se adaugă, de asemenea, mențiunea înscrisă de judecătorul de la Curtea de Apel Timișoara.
Pe planșa de mai jos, cu o bulină albastră, sunt marcate acele clădiri istorice care, pe lângă mențiunea judecătorului de la Timișoara, sunt afectate și de alte sechestre penale.
În mozaicul de proprietari din centrul istoric al Băilor Herculane găsim și un nume de rezonanță în „politica mare” a ultimilor ani. E vorba de Marcel Vela, ministru de interne al României pe parcursul anului 2020; în prezent, vicepreședinte al Senatului.
Ginerele și fiica acestuia dețin una dintre cele mai vechi clădiri din întreaga stațiune. O construcție ridicată în 1811, aflată astăzi într-o stare foarte precară.
Imobilul a ajuns la familia Vela în urmă cu opt ani și provine, de asemenea, din lotul celor intrate în posesia lui Iosif Armaș în urma privatizării din 2001.
Fostul ministru afirmă că intențiile familiei sale față de această clădire – al cărei aspect sugerează un pericol apropiat de surpare – sunt de restaurare.
Însă nu poate să spună mai mult. Nici câți bani intenționează familia lui să investească în întreaga restaurare, nici când anume estimează că restaurarea va lua sfârșit.
Ginerele lui Vela, primar într-o comună din Caraș-Severin – un posibil interlocutor mai avizat în această privință – nu a răspuns la mesajele noastre.
CEL MAI VALOROS HOTEL DIN LOCALITATE
Dintre clădirile cu o foarte mare valoare arhitecturală se detașează hotelul „Rudolf” (1871) – botezat, în România interbelică, „Carol” și, ulterior, în România comunistă, „Traian”.
Clasat ca monument istoric de importanță națională, cu o suprafață desfășurată de aproape 8.000 de mp, hotelul etalează, pe toate laturile, dantelăria ruinată a zidurilor sale exterioare.
Imobilul se află în proprietatea unui anume Alexandru Gavrilescu – inculpat, de asemenea, de DIICOT în „dosarul celor 35”.
Minimalizând, en passant, acuzațiile procurorilor, Gavrilescu susține că a preluat acest hotel fără să își fi apreciat corect posibilitățile economice. După ce i-ar fi consolidat structura de rezistență, n-ar mai fi avut bani să continue reparațiile.
E neclar când anume a avut Gavrilescu revelația propriilor limite. În urmă cu nouă ani, într-un reportaj de la PRO TV, făcea paralele între planurile lui de dezvoltare și niște hoteluri de elită din Austria.
Impresionați de strategia care le era prezentată, reporterii notau că românul, prin renovarea acestui hotel, se pregătea „să muște o felie din piața de lux a Europei”.
Astăzi, hotelul „Traian” – departe de a se bate pentru clienții de pe piața europeană de lux – e doar una dintre uriașele clădiri eviscerate ale localității. Din cauza datoriilor care au sugrumat firma care îl deține în acte, a fost scos la vânzare, în repetate rânduri. La licitații nu s-a prezentat însă nimeni.
PROPRIETĂȚILE STATULUI ROMÂN
Lăsând la o parte soarta clădirilor deținute de Gherga, de Căpușan, de Verbier, de Vela sau de Gavrilescu, un „comportament imobiliar” la fel de impredictibil este cel al statului român.
Care, cu câteva dintre ramificațiile sale instituționale, ar putea să contribuie la salvarea unora dintre clădirile de patrimoniu ale stațiunii.
De exemplu, cu „ramificația” reprezentată de Ministerul Apărării Naționale (MApN).
MApN deține un hotel monument istoric în această localitate pe care, ani de zile, l-a lăsat în părăsire.
Contrar cazului hotelurilor cu care se învecinează, hotelul acesta nu a încăput niciodată pe mâinile lui Armaș.
A fost, în ultimii douăzeci de ani, în mod continuu, al Armatei Române. MApN chiar s-a luptat în instanță să câștige dreptul de a-l adăuga la propria bază materială. Și, după ce a câștigat acest drept, l-a lăsat de izbeliște.
Abia recent MApN s-a apucat să-l restaureze. Și, potrivit ministerului, l-a restaurat în proporție de „două treimi”.
O altă „ramificație” a statului român sunt autoritățile locale ale Băilor Herculane.
Primăria și Consiliul Local au în administrare vila „Elisabeta”. O clădire monument istoric, ridicată în 1875, în care populara împărăteasă Sisi – vestită pentru frumusețea ei melancolică – a locuit în timpul vacanțelor pe care le-a petrecut pe valea râului Cerna.
Multă vreme, adăpost pentru Casa de Cultură a localității, vila a fost, între timp, abandonată. Iar acum se dezintegrează, văzând cu ochii, sub șuvoiul devastator al apelor pluviale.
Primarul orașului, Cristian Miclău, spune că restaurarea ei ar costa 4 milioane de euro. Bani pe care localitatea nu-i are.
Tot în proprietatea orașului se află și o secțiune din colonada Cazinoului. O galerie ale cărei ornamente pictate sunt, zi după zi, devorate de umezeală.
Deși Cazinoul i-a fost vândut lui Armaș în 2001, această colonadă, esențială în ansamblul arhitectonic al clădirii, a rămas, parțial, în patrimoniul localității.
CAZUL BĂILOR IMPERIALE AUSTRIECE
Cel mai dramatic caz e însă cel al Băilor Imperiale Austriece. De departe, cea mai valoroasă clădire din întreaga localitate.
Și, în același timp, cea mai periclitată.
Fațada și, în profunzime, zidurile ei se fisurează, cu fiecare zi care trece, sub presiunea infiltrațiilor.
Un zid structural și o parte a acoperișului s-au și prăbușit, de altfel, acum patru ani.
După cele mai optimiste evaluări, costurile unei restaurări integrale s-ar ridica la circa 10 milioane de euro. Bani indisiponibili, în momentul de față.
Paradoxal, chiar și dacă banii aceștia ar deveni disponibili, restaurarea n-ar fi posibilă.
Statutul clădirii este, literalmente, o fundătură. Un fel de cămașă de forță plămădită din constrângeri juridice care o țin ostatică actualei stări de fapt.
În timp ce terenul de sub ea este proprietatea familiei Verbier și se află sub incidența unui sechestru penal, construcția, în sine, aparține orașului.
Pe de o parte, orașul nu poate să investească în clădire atâta timp cât nu deține terenul de dedesubt.
Pe de altă parte, terenul de dedesubt nu poate trece în proprietatea orașului, atâta timp cât se află în procedură de sechestrare.
CÂT DE IMPORTANTE AU FOST, DE FAPT, BĂILE HERCULANE?
În urmă cu o sută cincizeci de ani, când voga i se întinsese în întreg Imperiul Austro-Ungar, Băile Herculane erau cea mai vizitată dintre stațiunile balneare situate în „emisfera” maghiară a acestui stat.
Însă nu și cea mai vizitată dintre toate stațiunile imperiului condus de la Viena și Budapesta.
Potrivit cercetătoarei Csaba Katona, în 1870, de exemplu, Karlovy Vary primea de trei ori mai mulți turiști decât localitatea de pe valea râului Cerna. Alte câteva stațiuni – Baden bei Wien, Teplice, Marienbad, Bad Ischl – erau, de asemenea, mai căutate.
Douăzeci de ani mai târziu, la 1890, Băile Herculane își pierduse întâietatea chiar și în „emisfera” ungurească a imperiului.
Trenčín și Piešťany, localități care astăzi se găsesc în Slovacia, îi luaseră locul.
Statisticile acestea, de pe care istoricii șterg din când în când praful, stârnesc astăzi doar un interes marginal.
Ele dezvăluie totuși că, în pofida miturilor care circulă în România, Băile Herculane nu a fost niciodată cea mai importantă stațiune de acest tip din Austro-Ungaria.
Ceea ce trebuie reținut însă e că o mână dintre clădirile pe care arhitectura somptuoasă a imperiului le-a creat aici au avut o valoare comparabilă cu cele edificate în alte colțuri ale acestui stat multinațional.
ALTE CLĂDIRI DE BĂI DIN FOSTUL IMPERIU
Din perspectiva asta, e interesant de văzut care a fost soarta clădirilor de băi cu o valoare arhitecturală, de asemenea, mare, ridicate în aceeași perioadă pe teritoriul de azi al Ungariei.
O privire fugară, aruncată în această direcție, întredeschide ușa spre o comparație, fie ea și limitată, între felul în care sunt tratate imobilele de patrimoniu într-o țară și în cealaltă.
Deși Ungaria este, în sine, o Meccă a tratamentelor cu ape termale, teritoriul ei nu inventariază multe clădiri cu această destinație, care să fie, în același timp, și monumente de arhitectură.
Băile „Gellért”, amenajate la poalele dealului budapestan cu același nume, și Băile „Széchenyi”, construite în principalul parc al capitalei maghiare, sunt cele mai cunoscute dintre toate.
Palatele lor – ridicate în ultimii ani ai epocii dualiste – sunt, în prezent, perfect conservate.
Popularitatea enormă de care se bucură le face să fie mai mult destinații mondene, decât destinații de tratament. Zi de zi, atrag sute de localnici și de străini curioși, care, mânați de la spate de ghidajul turistic și de reclame, își trec îmbăierea în bazinele lor pe to do list-ul sejurului lor în capitala maghiară.
Nu doar aceste temple ale „industriei” balneare ungare și-au păstrat funcționalitatea. Băile „Árpád”, ridicate în orășelul Székesfehérvár, în anul 1905, sunt, de asemenea, în perfectă stare.
La fel și Băile „Anna” din Seghedin, construite în 1896.
Funcțională este și clădirea Băilor „Sfântul Luca” (1893), amplasată în Budapesta, pe malul drept al Dunării, foarte aproape de cursul acestei ape. Deși nu este, din punct de vedere fizic, și perfect integră.
Frecventată cu asiduitate de pacienți – prinsă într-un du-te-vino de lume care îi fac holurile să semene cu cărările unui furnicar – baia are principala fațadă roasă de umezeală. Vegetația parazitară, smocuri de iarbă și arbori anemici, a năpădit-o de la parter până la etajul cel mai de sus.
Unul dintre coproprietarii ei – celălalt fiind statul – spune, cu titlul unei justificări, că întreprinde reparații în mod constant asupra clădirii și că, în viitorul apropiat, urmează să-i înlocuiască acoperișul și tâmplăria.
O celebră baie budapestană care zace, în ceea ce o privește, închisă, este „Rácz”. O construcție cu vârste multiple – rezultat al întrepătrunderii dintre o foarte veche baie turcească și un edificiu de secol XIX, proiectat de Miklós Ybl, cel mai important arhitect maghiar al epocii sale.
După douăzeci de ani în care municipalitatea din Budapesta a încercat să opereze această baie-simbol prin intermediul unui parteneriat public-privat – strategie împotmolită în numeroase dispute juridice – „Rácz” s-a reîntors, recent, în proprietatea deplină a orașului.
Renovată cu un deceniu în urmă, dar rămasă în afara circuitului public în tot acest timp, clădirea ar putea fi repusă în funcțiune, în viitorul apropiat.
RUINELE DE LA BĂILE FELIX
Comparația aceasta, între clădirile de patrimoniu de la Băile Herculane și câteva clădiri istorice, cu aceeași destinație, risipite pe teritoriul actualei Ungarii, comportă, prin înseși premisele ei, mai multe asimetrii.
E o diferență enormă de vad turistic între o baie termală situată într-o capitală cosmopolită cum e Budapesta și o baie termală situată la marginea unei țări, într-una dintre regiunile cele mai sărace ale acesteia, cum e județul Caraș-Severin.
Fluxul de bani care o face pe prima să prospere nu o privilegiază și pe cea de-a doua.
Totuși, dincolo de imperfecțiunile acestei comparații, există, în România, o indiferență față de patrimoniul istoric, care e mai presus de orice inconvenient geografic și de orice încurcături de natură juridică.
Această indiferență nu se lasă doar intuită. E manifestă, are o voce și, uneori, vorbește chiar prin intermediul demnitarilor publici.
Un exemplu la îndemână poate fi găsit tot într-o stațiune balneară. Întâmplător, tot într-una din vestul țării, a cărei piatră de temelie a fost pusă, de asemenea, în timpul administrației austro-ungare. E vorba de Băile Felix.
În 2013, Ministerului Culturii a declarat drept monumente istorice niște clădiri din centrul acestei localități: două pavilioane de cură, ridicate în anul 1892.
Consecința respectivei decizii a fost că imobilele în cauză nu au mai putut fi demolate.
Or, societatea comercială care le avea în proprietate – o companie foarte bogată, Turism Felix, deținută de SIF Transilvania – exact asta își dorise, ultima oară când avusese un plan legat de ele.
Într-un reportaj difuzat de DIGI24, unul dintre directorii ei susținea că respectivele monumente istorice ar fi fost imposibil de renovat.
Cerându-i-se și lui opinia, primarul localității nu contrazicea acest punct de vedere, ci întărea, la rândul său, teoria că – din considerente tehnice – pavilioanele nu ar mai fi putut fi reabilitate. Și sugera că singura soluție rațională ar fi fost demolarea.
O „soluție” pe cât de nonșalant promovată, pe atât de puțin convingătoare. Arhitecții care au acceptat să comenteze acest caz pentru RISE Project au afirmat că orice clădire, oricât de veche, oricum ar fi fost construită, poate, în ziua de azi, să fie restaurată.
Pe parcursul acestei documentări, nu am reușit să luăm legătura cu Iosif Armaș. Avocatul care îl apără în „procesul celor 35” ne-a spus că cel pe care îl reprezintă vede dosarul instrumentat de DIICOT drept „o lucrătură a serviciilor secrete”, menită să îi destabilizeze pe capitaliștii de naționalitate română.
Avocatul a promis că îi va transmite omului de afaceri numărul nostru de telefon, astfel încât acesta, dacă va vrea, să ne contacteze. Armaș nu ne-a sunat.
Indiferent de decizia instanțelor care judecă „dosarul celor 35” – în caz că acest proces-mamut va ajunge la o sentință definitivă – Iosif Armaș poartă deja eticheta judiciară de „infractor”. În 2016, a fost condamnat la închisoare cu suspendare pentru că îl mituise pe un magistrat de la Tribunalul București.
Chiar pe magistratul care soluționa dosarul de insolvență a companiei prin intermediul căreia, în 2001, a cumpărat hotelurile de la Băile Herculane. E important de știut că Armaș nu a opus rezistență la lipirea etichetei de „infractor”. În faza de urmărire penală a acestui dosar, el a încheiat un acord de recunoaștere a vinovăției cu procurorii care l-au trimis în judecată.
IONUȚ STĂNESCU, KATUS ESZTER
GRAFICĂ ȘI IMAGINI: SERGIU BREGA
ARTICOL REALIZAT CU SPRIJINUL JOURNALISMFUND.EU
Rise Project 
Andrei Ciurcanu 