Uciderea mamei mele ajunsese să semnifice mai mult decât viața ei

 Interviu cu jurnalistul maltez Paul Caruana Galizia

În 2017, jurnalista malteză Daphne Caruana Galizia a fost ucisă în timp ce se afla la volan de o bombă plasată în mașina ei. Atentatul, ce urmărea amuțirea unei voci critice, s-a dovedit a fi scânteia care a galvanizat societatea malteză și a pornit un val de schimbare și protest. În urma eforturilor neîntrerupte ale fiilor săi, o lume întreagă a aflat despre corupția din Malta, iar în cele din urmă, guvernul condus de Joseph Muscat a căzut. 

Despre toate acestea a scris fiul ei cel mai mic, Paul Caruana Galizia, în O moarte în Malta: Asasinatul și lupta unei familii pentru dreptate (A Death in Malta: An Assassination and a Family’s Quest for Justice). Publicată în 2023, cartea s-a bucurat de o primire călduroasă din partea publicului, fiind recomandată de personalități ca Angelina Jolie și scriitoarea Anne Applebaum.

Daphne Caruana Galizia a fost cel mai vocal critic al corupției din Malta. Într-o vreme când jurnaliștii se temeau să-și semneze textele de opinie publicate în ziar, Daphne a fost prima care a ieșit din anonimat. Ulterior, când și-a înființat blogul, a devenit cel mai citit reporter din țară, site-ul înregistrând mai mult de un milion de cititori pe zi, în perioada alegerilor, într-o țară cu aproape 500 de mii de locuitori.

Printre investigațiile ei se numără: afacerea pașapoartelor din Malta ─ cum guvernanții au vulnerabilizat securitatea UE prin facilitarea obținerii pașapoartelor cu viza Schengen ─ și descoperirea firmelor offshore deținute de doi politicieni din cabinetul lui Muscat, inclusă în proiectul internațional Panama Papers. Multe dintre textele sale îi vizau pe prim-ministrul Joseph Muscat și pe șeful său de cabinet, Keith Schembri. 

De-a lungul vieții, Daphne a fost ținta unor atacuri feroce din partea suporterilor celor criticați de ea, aceștia numind-o vrăjitoarea din Bidnija. În carte, Paul povestește cum câinele lor a fost ucis și cum într-o seară, întorcându-se târziu, și-a văzut casa în flăcări. La un moment dat, jurnalista a trebuit să se refugieze într-o mănăstire pentru a nu fi atacată de o mulțime furioasă. În ultima sa postare de pe blog, Daphne scria: „Infractorii sunt pretutindeni. Situația este disperată.”

După asasinarea lui Daphne, cei trei fii ai săi, Matthew, Andrew și Paul, care avea atunci 28 de ani, au inițiat o campanie pentru justiție atât în țară, cât și peste hotare. Cazul său a devenit cunoscut în toată lumea. Astfel, în 2019, Consiliul Europei denunța slăbirea statului de drept și a sistemului juridic din Malta și cerea înființarea unei comisii care să se ocupe de anchetarea publică a uciderii jurnalistei. Doi ani mai târziu, comisia concluziona că statul era responsabil pentru moartea ei. 

O mare victorie pentru familie a fost arestarea afaceristului Yorgen Fenech, care avea relații strânse cu guvernul Muscat, sub acuzația că a comandat uciderea jurnalistei. Alți trei bărbați au fost acuzați și condamnați pentru plasarea și detonarea bombei. Fiii jurnalistei au înființat Fundația Daphne Caruana Galizia, prin care continuă să lupte pentru dreptate și să încurajeze dezvoltarea societății civile din Malta. 

În paralel cu viața și munca lui Daphne, O moarte în Malta prezintă modul prin care fosta colonie britanică a fost capturată de corupția și evaziunea caracteristice capitalismului sălbatic. „Tot timpul mi-a fost greu să explic urâțenia din Malta cuiva din afara țării”, scrie Paul. „Era ceva la care te așteptai și care se auto-perpetua.” 

În cele ce urmează, vă prezentăm discuția pe care Paul a avut-o cu reporterul Rise Project. Traducerea citatelor din carte îi aparține reporterului.

La începutul cărții, menționezi că unul dintre motivele pentru care ai scris O moarte în Malta a fost dorința de a salva imaginea mamei tale dintr-o mare de informații seci și propagandă, că ai dorit să arăți cine era ea cu adevărat. Când ai realizat că trebuie să faci acest lucru?

În primul an de după uciderea ei, eu și frații mei am fost atât de prinși cu campania (n.r. pentru a cere să i se facă dreptate), încât nu am avut timp să ne gândim că ea a fost mama noastră, o femeie, o persoană. Lucrurile s-au schimbat abia când campania a început să dea roade, când cei care se ocupau cu investigarea crimei au început să numească persoane, când am avut ancheta publică. Abia atunci am putut lăsa lucrurile în grija altor instituții. Și tot atunci mi-am dat seama că, în ultimii trei ani, mi-am văzut mama doar ca pe o victimă a unui omor. 

Evident, ea a însemnat mult mai mult de atât pentru noi. De fapt, era aproape totul pentru noi. Apoi, la știri, se vorbea mai mereu despre ea. Cum ai spus, era o mare de informații seci. Se menționa fie modul în care a fost ucisă, fie cât de mult TNT era în bombă, fie motivul uciderii, fie subiectele pe care le anchetase. Uciderea ei ajunsese să semnifice mai mult decât viața ei. Pierdeam cu toții din vedere ce om extraordinar a fost, ce obstacole grozave a înfruntat pentru a fi jurnalistă. Aproape întotdeauna lucra singură, chiar și când era vorba de subiecte foarte dificile. Și a fost o mamă foarte bună. Și am vrut să celebrez asta.

În carte ai prezentat-o pe Daphne într-o legatură strânsă cu istoria țării. Ai putea să-mi spui mai multe despre această decizie? A fost oare o modalitate de a arăta o altă perspectivă a ceea ce înseamnă să fii maltez, în condițiile în care ea a fost de multe ori criticată ca fiind anti-Malta sau anti-malteză?

Am să răspund mai întâi la ultima parte. Cred că acest lucru se întâmplă des în țările corupte: când un jurnalist critică corupția, este învinuit că e anti-maltez, anti-român, anti-italian, anti-grec. E o tactică de dezinformare oribilă, care îi derutează pe oameni spunându-le că acesta nu este un patriot, ci încearcă să facă rău țării. Asta i s-a zis mamei pe tot parcursul carierei sale și s-a amplificat în ultimii săi ani.

Decizia finală a fost mai mult a editorului meu. Din start, am hotărât că textul trebuie să fie despre Malta pentru că acolo și-a desfășurat activitatea mama, iar țara asta a modelat-o. Inițial, ziceam că, dacă oamenii ar fi interesați să citească despre cultura malteză, ar putea alege dintre multele titluri deja publicate. Dar editorii mei mi-au spus, uite, Malta este o țară mică, nu poți presupune că toată lumea o cunoaște. 

Mă bucur că mi-au cerut să scriu și despre istoria Maltei, pentru că așa ajungi să realizezi cât de imposibil este să separi istoria țării de povestea mamei mele. Vezi cum corupția și criza statului de drept din prezent se trag din trecutul țării. Pentru mine, a fost destul de ironic. Chiar dacă acolo am crescut, am mers la școală și la universitate, niciodată nu mi-a fost prezentată istoria Maltei într-un mod prin care să înțeleg prezentul.

Asta am încercat să fac în carte și am vrut să prezint în paralel povestea mamei mele și a țării. M-a ajutat și faptul că ea s-a născut când țara și-a câștigat independența, în ‘64. Iar acest lucru s-a dovedit a fi un instrument narativ destul de bun.

Un concept foarte important din scrierile mamei tale a fost cel de familism amoral. Ai putea să le explici cititorilor noștri ce înseamnă și cum a influențat modul prin care mama ta se raporta la Malta?

Ideea este că fiecare este interesat să maximizeze avantajul pe termen scurt al familiei nucleare din care face parte și presupune că toată lumea face la fel. Așadar, îți pasă doar de interesul familiei tale imediate și crezi că așa fac toți ceilalți. Acest comportament are efecte devastatoare asupra instituțiilor și societății.

Nu există o coeziune socială pentru că oamenii se gândesc doar la legătura lor apropiată și nu lucrează cu alte unități sociale. Nu le pasă sau nu cred în instituțiile țării, pentru că ei cred că doar familiile lor contează. De exemplu, își pot zice: de ce ar trebui să-mi plătesc impozitele dacă n-o să-mi ajute imediat familia, iar, mai mult ca sigur, nimeni nu-și plătește taxele? Astfel, statul nu mai dispune de resurse suficiente, instituțiile devin mai slabe și oamenii rămân blocați în această capcană.

Mama a intrat în contact cu acest concept la facultate, când studia antropologia. Și a văzut că prin el poți înțelege societatea malteză, pentru că în Malta familia e cea mai importantă unitate. Când e vorba de putere socială, acești oameni nu se raportează la ea pe orizontală, prin a colabora cu alți oameni, cu alte comunități. Ci o fac într-un mod direct, de tip client-patron, cu politicianul lor local. Așadar, ei nu sunt îngrijorați de problemele sociale complexe, ci doar de cele care țin de interesul lor imediat. Dacă se întâmplă ceva, se adresează deputatului lor local și fac lobby.

Desigur, într-o anumită măsură, asta se întâmplă pretutindeni, doar că în Malta are loc la o scară foarte mare. E interesant că acest fenomen și comportament se întâlnește de obicei în țările în care statul are o legitimitate scăzută. De altfel, conceptul a fost dezvoltat în urma muncii de teren din sudul Italiei, zonă care seamănă în multe privințe cu Malta.

În Malta, statul are o legitimitate scăzută pentru că este tânăr. Malta a devenit independentă în ‘64. Înainte de asta am fost colonie britanică. Cu mult timp în urmă, am fost cuceriți de Napoleon. Cu și mai mult timp în urmă, am fost feudali. Așa că maltezii nu au avut niciodată ideea unui stat propriu. Întotdeauna erau conduși de altcineva de la distanță și într-un mod despotic. Brusc, în ‘64, a trebuit să construim un stat. Niciodată nu s-a realizat asta, sau nu în mod deplin. Instituțiile noastre au rămas în mare parte colonialiste.

Așa se face că oamenii nu au crezut cu adevărat în stat. Mulți se bat în piept că sunt maltezi, dar în cele din urmă, nu la poliție se duc pentru infracțiuni grave. Se duc la un politician local sau la oricine altcineva și continuă să prețuiască familia mai presus de orice. Iar asta are consecințe foarte grave, pentru că, atunci când nu ai încredere în stat, corupția ia amploare. Se ajunge la relații de tip client-patron, iar când acestea sunt puternice ajung să amplifice și mai mult corupția. Și pur și simplu nu există interesul de a forma o societate coezivă și coerentă.

În carte menționezi deseori că atunci când oamenii își pierd încrederea în instituții, apelează la jurnaliști. Ai putea să detaliezi? 

Acest lucru s-a văzut mai ales în ultimii cinci ani din viața mamei mele, când țara a intrat într-o criză foarte gravă a statului de drept și a corupției. A fost o prăbușire totală a instituțiilor țării, una foarte vizibilă, fundamentală, când forțele de poliție nu mai erau independente de guvern. Sistemul judiciar era plin de magistrați și judecători loiali numiți de guvern. Agenția de combatere a spălării banilor era coruptă și depindea în totalitate de guvern. Același lucru era valabil și pentru procurorul general de la acea vreme.

S-au întâmplat două lucruri. În primul rând, oamenii integri din aceste instituții au văzut putregaiul din interior, că li se cerea să suprime investigații și rapoarte. Ei au început să o contacteze pe mama mea și să-i spună: Există această acuzație foarte gravă. Superiorii noștri ne împiedică să o anchetăm sau să o transmitem autorității competente. Așa că v-o prezentăm. 

În al doilea rând, cei care, în mod normal, ar fi apelat la poliție, la agenția de combatere a spălării banilor, au început să meargă direct la mama mea, o jurnalistă. De ce? Pentru că ea se afirmase ca singura jurnalistă cu adevărat independentă în acel moment. Nu era asociată cu un partid politic, sindicat sau biserică, spre deosebire de majoritatea jurnaliștilor din țară. Cea mai mare parte a textelor sale era publicată pe blogul său personal. Astfel, oamenii știau că nu este afiliată cu vreo organizație media, în care poate nu aveau încredere pe bună dreptate. 

În timpul vieții sale, mama ta a fost supusă la numeroase abuzuri, a fost criticată pentru că era jurnalistă și devenise o țintă a urii. Locuința voastră a fost ținta unui incendiu, câinele vostru a fost ucis. Au existat și pierderi neașteptate, cum ar fi ruperea prieteniilor, pentru că oamenii nu mai doreau să se asocieze cu ea. Ce a motivat-o pe mama ta să-și continue munca în aceste condiții?

Cred că experiența ei din tinerețe, că a crescut într-o Malta care era foarte socialistă, foarte izolată de lume, foarte restrictivă și sufocantă din toate punctele de vedere. Pe atunci simțea că tot ceea ce se publica și se scria în țară despre Malta, pur și simplu, nu coincidea cu experiența ei, pentru că oamenilor le era frică să scrie ce credeau cu adevărat.

Le era frică de posibilele reacții violente, pentru că era o țară atât de mică, cu o societate compactă. Jurnaliștii se aflau adesea în situația în care trebuiau să scrie despre oameni pe care îi cunoșteau, iar asta se vedea în textele publicate. Când mama mea a ajuns să scrie la sfârșitul anilor ’80, a luat această decizie, perfect conștientă, că alege să fie jurnalistă tocmai pentru a lupta împotriva acestor tendințe.

A decis că nu va accepta să se cenzureze doar pentru că subiectul e despre cineva care i-a fost coleg la școală sau despre o rudă îndepărtată etc. A fost un principiu pe care l-a respectat de-a lungul întregii sale cariere. Și au existat multe povești care ne-au afectat, care au îngreunat cariera de avocat a tatălui meu, care ne-au afectat pe mine și pe frații mei din punct de vedere social, dar acesta era principiul ei. 

Nu poți face această meserie dacă ai asemenea loialități. Iar pentru ea, scrisul era atât de important. În carte spun că avea o dorință nestăpânită de a scrie. Simțea că trebuie să scriu și nu voi scrie dacă mă voi simți condiționată de aceste forțe represive. 

Alături de povestea mamei tale, prezinți ascensiunea politică a lui Joseph Muscat și modul prin care a dobândit atâta putere. Cum a devenit Muscat o figură atât de seducătoare pentru maltezi și o amenințare pentru democrația din Malta?

Cred că succesul lui politic vine ca o urmare a faptului că el l-a reprezentat pe maltezul de rând. A văzut că ceea ce lumea îi cere nu este o implementare mai bună a drepturilor omului, a guvernării sau a unor idealuri, ci lucruri mai simple: o economie mai mare și mai accelerată, mai multe construcții. Știi, nu se cere protecția mediului, ci dezvoltarea imobiliară. Să ne extindem în zona litoralului, să se construiască clădiri mai înalte, să se reglementeze economia. Asta se cere de fapt. Iar el a înțeles asta și a făcut pe plac. 

În același timp, a reușit să se prezinte ca un liberal, din punct de vedere social, într-un moment destul de critic din istoria Maltei. Malta este sau a fost un stat foarte catolic. Printre primele dăți când am votat a fost la un referendum pentru legalizarea divorțului, în 2011. Avortul este încă ilegal, de exemplu. Și era un moment ciudat. Evident că aceste lucruri trebuiau să se întâmple, că ar trebui să putem divorța, să avem căsătorii între persoane de același sex. Cu toate acestea, partidul de guvernământ, care e acum în opoziție, era reticent să legifereze aceste schimbări.

În acest context, i-a fost ușor lui Muscat să vină și să zică: sunt cât de cât tânăr, sunt nou, Partidul Socialist nu a mai fost la putere de ceva timp și sunt liberal din punct de vedere social. Am de gând să promulg căsătoria între persoane de același sex. Nu a fost nimic revoluționar. Oamenii voiau aceste lucruri. Ar fi fost atât de ușor pentru celălalt partid să spună că le va implementa, dar i-au lăsat cale liberă lui. 

Ce știm acum și ce mama mea a intuit din start era că totul a fost o fațadă. Spre deosebire de mulți alți populiști, el a înțeles că poți atrage toate grupurile de interes; că poți la fel de bine să cucerești aceste grupuri foarte disparate, grupul care dorește căsătoria între persoane de același sex, precum și un grup foarte conservator ca cel al vânătorilor, care își dorește să legalizeze și să faciliteze vânătoarea. El a făcut asta. 

Pe atunci mă gândeam că este atât de ironic cum alți lideri populiști, din Polonia și din Ungaria, îmbrățișează idei foarte specifice, un conservatorism social foarte puternic, un naționalism real, pe când Muscat și-a dat seama că poți desfășura campanii care să vizeze pe toată lumea și să ajungi la o majoritate enormă. Pentru că toți vor, de exemplu, căsătoria între persoane de același sex, vor închide ochii la altele. A văzut că, în cele din urmă, oamenii operează în acest mod foarte îngust al interesului propriu și că doar trebuie să le facă pe plac. 

Sunt multe momente emoționante în carte, unul fiind cel în care un bătrân strigă dreptate, vrem dreptate, imediat după înmormântare, iar mulți oameni fac semnul victoriei. În acel moment, sperai că moartea mamei tale va genera un val uriaș de proteste și schimbări?

Bineînțeles că speram să se întâmple asta. La început a fost foarte dificil pentru că a fost un șoc. A fost un eveniment traumatic major pentru întreaga țară și confuz, iar oamenii nu știau cum să reacționeze. Și presupun că acel bărbat de la înmormântare a fost un indicator foarte timpuriu al faptului că exista această foame publică pentru dreptate. Totul a început în ziua în care un grup de protestatare, care își spun Occupy Justice, au început să campeze în fața biroului prim-ministrului. Tot pe atunci a fost și un marș în Valletta. 

Eu și frații mei ne-am dorit mereu acest lucru. Am vrut ca oamenii să vadă că publicul este și el o parte vătămată. Aceasta nu este doar o crimă, o chestiune privată, cum le transmitea jurnaliștilor guvernul de la acea vreme. Mama a fost ucisă din cauza muncii sale și, de aceea,  am vrut ca publicul să înțeleagă că și el a fost vătămat. Și asta a fost ideea din spatele anchetei publice, că ar trebui să examineze circumstanțele mai largi (n.r. care au dus la crimă). A fost o ușurare enormă pentru noi să vedem această naștere a societății civile în Malta care, din cauza istoriei sale, nu a avut niciodată o societate civilă robustă.

În acel moment m-am gândit cât de ironic este că mama mea și-a dorit mereu dezvoltarea unei societăți civile democratice și deschise, iar ceea ce a produs-o, în cele din urmă, a fost asasinarea ei. Când te uiți acum la țară, vezi asta. Este un efect de durată. Acum există grupuri din societatea civilă foarte active, sistemul judiciar e mai robust. Iar oamenii încep să vadă cât de puternici sunt împreună. Dacă a rezultat ceva bun din situația asta, asta este.

---

„Oamenii spun că mama a plătit «prețul suprem» pentru munca sa.

Însă ea a vrut să trăiască. Ei spun că «a sacrificat» totul.

Dar nu ea a fost cea care a ales asta”

A Death in Malta

---

Ca cititor, a fost șocant să descopăr modul visceral prin care guvernul maltez ți-a atacat familia după asasinat, spunând că acțiunile voastre creează o imagine negativă țării sau că deraiază ancheta privind asasinarea mamei voastre. Au spus inclusiv că unul dintre frații tăi a parcat intenționat mașina într-un mod care ar fi facilitat implantarea bombei. Au confirmat aceste atacuri ceea ce bănuiai, că statul a fost implicat în uciderea mamei tale? 

Chiar da. Ceea ce spuneau despre Matthew, care fusese prima persoană care a ajuns la locul exploziei și a încercat să o salveze pe mama, era clar o narațiune promovată în mod deliberat de guvern. Era promovată de oficiali guvernamentali, unii chiar din cabinetul prim-ministrului.  

Mereu am știut că guvernul e implicat în uciderea ei, pur și simplu pentru că ea despre el scria. Textele ei vizau corupția politică la cel mai înalt nivel al guvernului maltez. Acolo era motivul (n.r. asasinării). În acel moment nu știam exact care articol (n.r. era pricina uciderii ei), dar toate textele ei erau despre asta. Iar faptul că guvernul a reacționat în acel fel, ne-a confirmat suspiciunea. 

Imediat am fost puși într-o poziție în care a trebuit să inițiem o campanie pentru justiție. Tocmai pentru că guvernul a luat această poziție fermă împotriva noastră, era clar ce se petrecea. Ironia stă în faptul că, dacă guvernanții ar fi abordat mai normal situația, lucrurile ar fi putut să se termine foarte diferit. Dar pentru că erau atât de rău intenționați, atât de agresivi, atât de hotărâți să ne reducă la tăcere, a trebuit să-i contracarăm într-un mod hotărât și puternic. În cele din urmă, asta a dus la căderea guvernului.

Într-o perioadă în care UE se concentra mai ales pe modul în care Ungaria și Polonia slăbeau statul de drept, tu și frații tăi ați reușit să îi îndreptați atenția asupra Maltei. Ai putea să-mi spui mai mult despre eforturile pe care le-ați făcut? 

La o săptămână-două după asasinat, am făcut o primă călătorie de campanie la Parlamentul European și am aranjat întâlniri cu deputații europeni din fiecare grup politic. Le-am zis într-un mod poate cinic: dacă nu puteți gestiona criza statului de drept din Malta, iar Malta este cel mai mic stat membru al UE, atunci cum veți gestiona ce se întâmplă în Polonia și Ungaria? – care se aflau într-o criză reală în acel moment.

Și am tot spus: acesta este un test real pentru voi. Dacă oamenii din întreaga UE văd că nu puteți gestiona nici măcar ce se petrece în cel mai mic stat membru, totul se destramă. Nu aveți nicio legitimitate. Și am continuat să spunem asta în diverse feluri cât mai multor deputați europeni care au vrut să ne asculte.

De asemenea, am desfășurat o campanie intensă la Consiliul Europei, care are propria sa adunare parlamentară. Și, în cele din urmă, acest lucru s-a dovedit a fi într-un fel mai eficient datorită Convenției Europene a Drepturilor Omului, care are aceste mecanisme specifice de intervenție. 

Un lucru important pe care l-am făcut a fost să solicităm un raportor special, adunarea Consiliului Europei putând să însărcineze pe unul dintre membrii săi să prezinte ce se întâmplă (n.r. în Malta). Și așa au făcut. Am desfășurat o campanie extinsă pentru asta. Și eram doar eu și frații mei, știi, alergând în jurul consiliului ca un fel de lobbyiști profesioniști, vorbeam și strângeam semnături. Am obținut mult sprijin din partea lor.

Pe scurt, membrul desemnat a întocmit un raport foarte critic la adresa Maltei în care a spus: dacă Malta nu își corectează eșecurile instituționale, atunci ar trebui să fie sancționată de Consiliul Europei. Iar una dintre recomandările sale a fost o anchetă publică. Astfel am obținut ancheta, în cele din urmă, sub amenințarea sancțiunii din partea Consiliului Europei. Deci, modul în care am făcut-o a fost, pe scurt, o campanie neîncetată peste tot, la Bruxelles, Strasbourg, Washington, oriunde ne-ar fi ascultat cineva, trăgând de toate pârghiile care ne stăteau la dispoziție.

După aproape șapte ani de luptă pentru ca cei vinovați de uciderea mamei tale să răspundă în fața legii și să se facă dreptate, patru persoane au fost arestate. Însă nu există nicio acuzație pentru tentativa de mușamalizare a crimei. Ce mai trebuie făcut?

Procedurile penale au arătat că s-a derulat o tentativă foarte amplă de mușamalizare din cabinetul prim-ministrului. Așa cum ai spus, nimeni nu a fost urmărit penal pentru această tentativă de mușamalizare. Și există legi în baza cărora se pot aduce acuzații, versiunea noastră a Official Secrets Act și Security Service Act, deoarece oficialii guvernamentali au divulgat celor suspectați de crimă informațiile colectate de poliție și de serviciul de securitate din Malta.

În sfârșit, vedem cum au apărut acuzații pe baza anchetelor realizate de mama mea. Asta ne-am dorit mereu, mereu am văzut asta ca pe un test al țării. Pentru crimă au fost trași la răspundere doar executanții, așa s-a întâmplat în cazul nostru. Însă mama a fost ucisă din cauza dezvăluirilor sale despre corupție, iar aici sunt implicați unii dintre cei mai importanți politicieni din țară.

Deci, dacă țara vrea să se prezinte drept un stat independent și funcțional, atunci trebuie să fie capabilă să aducă acuzații împotriva acestor persoane. Trebuie să demonstreze că aceste instituții funcționează pentru toată lumea, indiferent de cine este acuzat. A început deja primul proces major de corupție și vor mai fi și altele. Așa că acest lucru a fost foarte important.

Pentru noi, este esențial cum va decurge procesul lui Yorgen Fenech, care urmează să aibă loc. Acesta este acuzat că a conspirat să o ucidă pe mama mea, iar noi credem cu tărie că el este cel care a comandat uciderea ei. 

Și când va fi acel proces?

Eterna întrebare. A depus apel constituțional după apel constituțional pentru a-l amâna și a reușit să îl amâne ani de zile. Mi-aș dori să pot răspunde.