Interviu cu jurnalistul israelian Gideon Levy
Pe data de 7 octombrie 2023, aproape 1200 de oameni au fost uciși în urma atacurilor Hamas din Israel, iar 251 de israelieni și cetățeni străini au fost luați captivi în Gaza. Masacrul a marcat începutul unui război cu multiple fronturi în Orientul Mijlociu, în care atacurile împotriva civililor au devenit norma, iar media a fost concomitent atacată și folosită să răspândească propaganda.
În prezent, conflictul s-a extins, iar Israel desfășoară operațiuni militare pe mai multe fronturi, cele mai importante fiind în Fâșia Gaza și Liban. Odată cu intensificarea războiului, guvernul condus de Benjamin Netanyahu a fost puternic criticat de media israeliană, iar protestele pentru eliberarea captivilor au luat amploare.
Totuși, operațiunile armatei israeliene rămân, în mare parte, necriticate în țară, cu majoritatea presei aliniată la mesajele guvernamentale. Doar câțiva jurnaliști, precum cei de la Haaretz, continuă să dezvăluie realitățile dure ale conflictului.
Conform organizației Reporteri Fără Frontiere (RSF), de la izbucnirea războiului, aproape întreaga presă israeliană susține conflictul și promovează mesajele publicate de guvern. Jurnaliștii pot intra în Gaza doar dacă sunt însoțiți de armata israeliană, ceea ce influențează modul în care războiul este prezentat. Într-un context în care vocile critice sunt tot mai rare, Haaretz, cel mai vechi cotidian din Israel, își menține politica editorială de a expune abuzurile comise de stat.
Printre subiectele publicate în timpul războiului se numără și cazul celor nouă soldați israelieni care au abuzat sexual un prizonier palestinian. Textele au avut un puternic răsunet în societatea israeliană. Deși Netanyahu a criticat faptele comise de soldați, politicieni și partizani ai extremei drepte au protestat arestul celor acuzați și au încercat să ia cu asalt locul în care aceștia se aflau în arest.
Reporterii Haaretz se confruntă cu presiuni semnificative. Ministrul comunicațiilor, Shlomo Karhi, a propus sancțiuni financiare împotriva ziarului, acuzând echipa editorială de „propagandă mincinoasă și defetistă” și că „sabotează Israelul în timp de război”. De asemenea, unul dintre jurnaliștii săi de investigație a fost amenințat de un oficial al forțelor de securitate că va avea de suferit dacă publică o anchetă despre cum a încercat fostul șef al Mossad să intimideze un fost procuror al Curții Penale Internaționale.
„Aceasta este atmosfera acum: să spui adevărul este trădare”, spune Gideon Levy, jurnalist Haaretz, într-un interviu pentru postul de televiziune Al Jazeera. „Să simți empatie față de palestinieni, față de victime, este trădare.” De mai bine de treizeci de ani, Levy scrie despre conflictul Israel-Palestina. Până în noiembrie 2006, când s-a schimbat legea cu privire la accesul jurnaliștilor israelieni în Gaza, a transmis aproape săptămânal din teritoriile ocupate.
În rubrica sa din Haaretz, „Twilight Zone”, Levy documentează abuzurile comise de Israel împotriva palestinienilor. De asemenea, a publicat două cărți despre relația Israelului cu Gaza: The Punishment of Gaza (2010) și The Killing of Gaza (2024).
„Gideon Levy este cel mai urât om din Israel ─ și probabil și cel mai curajos”, scria the Independent într-un articol despre reporterul israelian. Criticile dure ale lui Levy la adresa politicilor Israelului împotriva palestinienilor l-au făcut să fie văzut cu ostilitate de mulți israelieni. „Umila mea misiune este de a preveni o situație în care mulți israelieni vor putea spune: Nu știam”, spunea Levy în articolul menționat.
RISE a realizat un interviu cu jurnalistul Gideon Levy în care am discutat situația presei din Israel, răspunsul comunității internaționale față de război, cum se raportează Israelul la cei care îi critică politicile și importanța muncii jurnaliștilor din Gaza.
Le Monde te-a descris cândva drept un „ghimpe în coasta Israelului”. Articolele tale din Haaretz critică războiul dus de Israel în Gaza și Liban. Cum îți vezi rolul de jurnalist astăzi?
Pe parcursul acestui război, am devenit o voce singuratică în Israel cum n-am mai fost niciodată. Niciodată n-am mai fost atât de singur. Israel s-a dus spre dreapta (n.r. politică) și așa au făcut-o și ultimii jurnaliști de stânga care au mai rămas. Foarte puțini se mai împotrivesc războiului din Gaza sau din Liban. E destul de izolant. Dacă mă uit în urmă, nu regret nimic. Dar trebuie să înțelegi că poziția mea nu e reprezentativă pentru societatea israeliană, din păcate. E ca și cum aș fluiera în întuneric.
Într-un interviu acordat Al Jazeera, ai menționat un incident în care o femeie te-a numit trădător în timp ce te aflai într-o cafenea din Tel Aviv. Ai putea să-mi spui mai multe despre această experiență?
Mai e o femeie, sau poate e aceeași, care în fiecare dimineață, când ies la jogging în parc, strigă același lucru. Încerc s-o evit, e foarte neplăcut, strigă cu multă agresivitate. Dar m-am obișnuit, ce pot să zic. Dar nu prea contează, nu e important. Alții îmi fac complimente, mai puțini în prezent, trebuie să recunosc. Dar nu eu sunt subiectul poveștii, ci societatea israeliană și ce i s-a întâmplat.
Cum abordează presa israeliană evenimentele din Gaza?
În primul rând, presa israeliană nu prezintă războiul din Gaza, nu arată suferința palestinienilor. Orice persoană din țara ta a văzut mai multe imagini din Gaza decât un israelian de rând care se uită la TV sau citește ziare. Media locală încearcă să ascundă ce se petrece acolo din proprie voință. Nu avem cenzură sau ceva asemănător. O fac doar ca să facă pe plac cititorilor și telespectatorilor, ca să nu-i necăjească cu lucruri pe care nu vor să le vadă.
Israelienii nu vor să vadă ce le facem oamenilor din Gaza. În cazul în care văd, găsesc o justificare. Deci presa își trădează prima misiune, mai exact, de a raporta ce se petrece. Presa israeliană nu a zis nimic despre Gaza, doar despre trupele israeliene, despre ostatici. Nimic despre suferința palestinienilor. Nu vor să cunoască, le e mai bine așa.
La fel cum un rus obișnuit nu știe ce se întâmplă în Ucraina. E același lucru, aceeași media. Singura diferență e că presa rusă e forțată să facă asta, în timp ce presa israeliană, care e liberală și deschisă, o face în mod deliberat. Din punctul meu de vedere e mult mai rău așa.
În Rusia, jurnaliștii au parte de multă presiune, nu pot zice ce vor. În Israel, teoretic, poți să zici și să scrii tot ce dorești.
Problema e că toată lumea vrea să facă pe plac telespectatorilor, consumatorilor, să nu-i deranjeze. Astfel, presa israeliană ascunde față de Israel partea întunecată a războiului, iar cei mai mulți israelieni nu o cunosc și nici nu vor s-o cunoască.
Cum vezi poziția unei publicații ca Haaretz în acest spațiu mediatic?
E ca un far, singurul far. Nicio altă publicație nu își îndeplinește funcția de bază, aceea de a arăta întregul adevăr oamenilor. Nu e despre cine e de stânga sau de dreapta, naționalist sau altceva. E vorba despre a fi un jurnalist profesionist. Din păcate, acum pot să spun că suntem singura publicație din Israel care funcționează cu adevărat ca o presă profesionistă, care își îndeplinește misiunea de a spune adevărul.
Ai întâlnit jurnaliști care să-ți zică, da, suntem de acord cu perspectiva ta, dar de dragul binelui suprem, nu vom critica statul?
Absolut. Mai mulți chiar. Îți pot spune chiar mai mult. Eram panelist timp de mulți ani la una dintre cele mai respectate emisiuni de știri. Când a izbucnit războiul, gazda care era prieten cu mine, și are o înclinație politică de stânga, a pus capăt participării mele la emisiune. Și mi-a spus: uite, sunt de acord cu mai tot ce zici, dar nu putem difuza asta. Telespectatorii nu vor accepta asta.
În presa israeliană, se face distincția dintre război și politica primului ministru, Benjamin Netanyahu?
Absolut. Netanyahu e foarte criticat. Dar problema nu e doar el, este mult mai profundă. De aceea nu particip (n.r. la critică). Orice alt candidat ar fi luat aceleași decizii, cu aceleași scopuri. Nu există opoziție față de război, față de uciderea în masă, nu există opoziție față de înfometarea Gazei. Nu se opun bombardării în masă a Libanului. Nu se opun acestora. Se opun lui Netanyahu. Există o opoziție puternică care cere aducerea înapoi a ostaticilor. Dar sunt arene diferite.
Ai documentat politicile Israelului față de Gaza timp de mulți ani și ai scris două cărți pe acestă temă. Ne poți împărtăși câteva dintre principalele constatări din ultima ta carte?
Principala constatare este că 7 octombrie are un context. Nu a venit din senin, așa cum majoritatea israelienilor cred. Nu e ca și cum totul era minunat și din senin, au înnebunit palestinienii și au făcut acest masacru groaznic pe data de 7 octombrie, doar ca să se distreze. Nu! E un mod forțat de a descrie ce s-a întâmplat.
Gaza e o cușcă de 80 de ani. Cea mai mare cușcă din lume. Iar oamenii din cușcă au modele de rezistență care pot deveni foarte brutale. Pentru că, atunci când ești închis într-o închisoare pentru 80 de ani, aș zice chiar că ajungi să înnebunești. Deci au înnebunit și au făcut lucruri îngrozitoare pe data de 7 (n.r. octombrie). Dar nu din senin.
Mai mult de atât, ce au făcut palestinienii pe 7 octombrie nu permite Israelului să facă ceea ce a făcut. Nu justifică în niciun fel uciderea a 41.000 de oameni, 17.000 de copii. Sau o justifică? Israelienii cred că după 7 octombrie, Israel are dreptul să facă ce vrea. Nu!
În primul rând, pentru că există legea internațională. În al doilea rănd, pentru că există un standard moral. Si cu siguranță nu rezolvă nimic, în niciun caz. Israel n-a câștigat nimic cu războiul din Gaza.
Asta încerc să fac, prin numeroase articole despre Gaza pe care le-am publicat în ultimii doi ani și pe care le-am inclus în carte, să zic că nu trebuie să fim surprinși de ce s-a întâmplat pe 7 octombrie și să nu credem că după 7 octombrie putem face ce vrem.
Ți-a fost dificil să te apropii de un subiect care arată aspecte criticabile din istoria țării tale?
O fac de 35 de ani. Deci asta este ce fac, aceasta este meseria mea.
După un an de război, ești mulțumit de răspunsul comunității internaționale?
Deloc. Și mai presus de toate, de reacția Statelor Unite, evident, dar și a UE și a altor țări. Doar vorbesc, vorbesc, vorbesc și fac opusul. Să luăm cazul Statelor Unite: din prima zi cere oprirea războiului în Gaza și aprovizionează Israelul cu arme și muniție într-un mod necondiționat și nelimitat. Deci ce ar trebui să facă Israel cu aceste arme, dacă nu să ucidă pe palestinieni? SUA furnizează Israelului arme pentru a ucide mai mulți copii. Nu există altă explicație.
Deci SUA joacă un rol dublu aici, cu standarde duble, cu un limbaj duplicitar. Dacă SUA vrea să oprească războiul din Gaza, poate să facă ceva foarte simplu: să înceteze să mai înarmeze Israelul pentru războiul din Gaza. Din moment ce nu face asta, înseamnă că Statele Unite participă la atacul Gazei. La fel și UE. Doar vorbe goale ca să facă pe plac liberalilor și progresiștilor din propriile societăți și nu fac nimic.
Rusia a invadat Ucraina ─ la câteva săptămâni, deja impuneau sancțiuni. Israel a invadat Gaza ─ nimic. Nimeni nu vorbea despre sancționarea Israelului. Israel e drăguța Vestului. Indiferent de ceea ce spune Vestul, Israel poate face ceea ce nicio altă țară nu poate: să ignore instituții internaționale, rezoluții internaționale și legea internațională. Poate să ignore politica declarată a Statelor Unite ale Americii. Și, cu toate acestea, rămâne draga sa.
Care a fost reacția în Israel când țări precum Africa de Sud sau Irlanda au început să-l critice?
Foarte simplu, așa cum procedăm cu orice voce critică: sunt antisemiți. Curtea Internațională de Justiție și Curtea Penală Internațională ─ ambele sunt antisemite. Oricine critică Israelul este imediat acuzat că este antisemit. Acesta este modul prin care Israel amuțește orice voce critică și continuă să se simtă bine în propria piele. E vina ta, nu a noastră. Tu ar trebui să fii vinovat, nu noi. Noi ucidem copii, dar tu ești antisemit.
Cum te simți trăind într-o țară care are această atitudine față de lume, față de comunitatea internațională și față de orice critică care îi este adusă?
De bine de rău, e țara mea. Ce pot să fac? Nu o voi părăsi. Sunt foarte atașat de acest loc, de această strădanie. Nu mă pot vedea trăind într-un alt loc. Este țara mea, statul meu, naționalitatea mea, cultura mea, limba mea. Rămân și lupt din interior. Nu voi pleca niciodată.
Ai spus că ceea ce s-a întâmplat în Gaza ține de cauzalitate. În ceea ce privește ascensiunea dreptei în politica israeliană, care sunt factorii care au încurajat acest fenomen?
A început cu mult timp în urmă. 7 octombrie i-a dat un impuls puternic. Dar chiar înainte de 7 octombrie…Știi, nu poți menține o ocupație atât de brutală față de atât de mulți oameni, timp de atâția ani, fără să devii fascist. Nu funcționează. Sioniștii de stânga mereu caută să găsească tot felul de retorici care să-i facă să se simtă bine cu ei însiși. Îi vom ocupa, dar cu blândețe. Nu există așa ceva. Deci e inevitabil: dacă tu ești colonialist, dacă ești un cotropitor, dacă creezi un stat apartheid, prin definiție nu poți fi un liberal.
În timpul acestui război, multe instituții media internaționale au fost criticate că prezintă evenimentele din Gaza de parcă ar exista într-un vid, fără niciun context istoric. Au fost acuzate de bias, concentrându-se pe situația familiilor ostaticilor și neglijând victimele palestiniene. De ce crezi că această abordare a devenit atât de prevalentă în presă?
S-a întâmplat treptat. A început cu 7 octombrie, când întreaga media a sprijinit Israelul, victimele, majoritatea israeliene, care au trecut prin niște experiențe groaznice. Era natural și uman să susțină Israelul și să fie solidare cu el într-o perioadă atât de dificilă. Dar când Israel a început să bombardeze Gaza și să creadă că nu există limite, o parte din opinia publică din lume s-a schimbat și s-a întors împotriva Israelului.
Dar așa cum am zis și înainte, Israel e preferata Vestului. Încă mai există o simpatie foarte puternică față de Israel, din multe motive. În Germania, vine din sentimentul de vinovăție, la fel și în alte țări. Mulți văd Israelul drept un avanpost al Occidentului în mediul barbar al lumii arabe. Alții cred că Israelul este poporul ales de Dumnezeu. Sunt multe motive pentru a susține Israelul, iar mulți continuă să o facă, iar media îi urmează, în mod evident.
La sfârșitul zilei însă, vezi că asta a început să se schimbe. Desigur este un bias când vorbești doar despre ostaticii israelieni și nu menționezi miile de palestinieni care sunt și ei ostatici, trăiesc în condiții groaznice în închisori israeliene și lagăre de concentrare. Cu ei cum rămâne? Nimeni nu zice nimic despre asta. Da, pentru că lumea e ipocrită.
Colaborezi cu jurnaliști din Gaza?
Din păcate, nu, deloc. Aveam niște prieteni, nu toți jurnaliști, pur si simplu oameni, șoferul meu e în Gaza. Mi-e rușine să-i sun. Nu știu dacă sunt în viață. Mi-e frică să-i sun. N-am mai fost în Gaza de 18 ani. Pentru că Israel nu-mi dă voie să intru în Gaza. Nu e valabil doar pentru mine, ci pentru toți jurnaliștii israelieni.
Ca israelian, ai voie să intri în Gaza doar dacă mergi însoțit de armată. Evident, nu voi merge cu armata israeliană. De când Hamas e la putere în Gaza, israelienii nu mai au voie acolo. Deci nu pot intra în Gaza. Am și pierdut multe contacte. Practic, mă simt vinovat și mi-e rușine. Ce-aș putea să le zic? Fiți puternici? Ce pot să le zic?
Unii susțin că nu există jurnaliști adevărați în Gaza, că toți sunt agenți Hamas. Cum vezi lucrurile?
Îți voi spune doar o propoziție: jurnaliștii palestinieni din Gaza servesc mai puțin propaganda ca jurnaliștii israelieni din Israel. Nimeni nu crede că jurnaliștii ar trebui să fie uciși din cauza pozițiilor lor. Nici aici, nici acolo. Media israeliană slujește propaganda mai mult decât palestinienii din Gaza.
Nu-ți zic că nu există bias, există bias. Dar hai să începem mai întâi cu singura democrație din Orientul Mijlociu și cu presa singurei democrații din Orientul Mijlociu și cu modul prin care servește narațiunii israeliene și doar narațiunii israeliene. E propagandă pură.
Deci mă deranjează mai mult presa israeliană decât cea palestiniană. Ei fac tot posibilul să arate lumii ce se întâmplă acolo. Dacă nu ar fi jurnaliștii palestinieni care încă mai sunt acolo, oamenii ăia curajoși care lucrează în condiții imposibile, n-am fi știut nimic din ce se petrece în Gaza.
Înainte de acest război, au existat și alte cazuri de jurnaliști uciși de armata israeliană. În 2022, Shireen Abu Akleh a fost omorâtă de forțele israeliene în timp ce purta o vestă pe care scria PRESĂ. Într-un interviu din 2003, ai vorbit despre imprudența armatei israeliene și despre faptul că aproape ai fost ucis în teritoriile ocupate, deși luasei toate măsurile de precauție necesare. Crezi că lipsa de reacție a comunității internaționale la aceste incidente din trecut a contribuit la situația actuală, în care atât de mulți jurnaliști au fost omorâți în Gaza?
Nu e nicio diferență între a ucide un jurnalist și a ucide echipaje medicale, a ucide copii, a ucide femei, a ucide refugiați în adăposturi, a ucide bătrâni și a ucide oameni inocenți. Față de toată această ucidere în masă, comunitatea internațională n-a făcut nimic. Nu cred că jurnaliștii ar trebui să se bucure de un tratament special, echipele medicale nu sunt mai puțin vitale. Uciderea echipelor medicale, care se întâmplă în Gaza și din când în când în Cisiordania, nu e mai puțin revoltătoare.
Sigur, comunitatea internațională nu face destul, dar nu m-aș focaliza numai pe uciderea jurnaliștilor. M-aș uita la imaginea mai mare. Comunitatea internațională nu limitează politica israeliană și nu pedepsește Israelul pentru politica pe care o duce, fie că e vorba de uciderea jurnaliștilor sau de uciderea copiilor. La sfârșitul zilei, comunitatea internațională a permis Israelului să facă ce vrea.
A obținut acest război ceva pentru Israel și pentru familiile ostaticilor?
Nimic, dar chiar nimic. Israelul se află acum într-o situație mult mai rea decât cea de pe 6 octombrie. Din punct de vedere internațional, este un stat paria. Economic, va fi o catastrofă. În ceea ce privește siguranța, situația actuală este una dintre cele mai grave din istoria Israelului. Nu știm ce o să se întâmple mâine. Noaptea trecută m-am trezit la unu din cauza sirenelor. Suntem într-un pericol constant, iar viitorul nu oferă nicio soluție.
Deci, în afară de câțiva ostatici care au fost eliberați, restul mor în captivitate. Unde este câștigul? Din punct de vedere politic, Hamas nu a fost niciodată atât de puternic. Militar, e slăbit, dar se va redresa. Dar din punct de vedere politic, este singura putere relevantă din Gaza. Hamas conduce Gaza. Vezi cum israelienii negociază cu Hamas, pentru că Hamas este suveranul în Gaza. Deci, nu există niciun câștig, nici măcar unul. Absolut nimic. Cu o singură excepție: răzbunarea pentru 7 octombrie. Dar ăsta nu este un câștig.