Interviu cu Mohammad Abushahma, jurnalist din Gaza
Ce înseamnă să fii jurnalist în Gaza în timpul unuia dintre cele mai sângeroase războaie? Care sunt responsabilitățile jurnaliștilor internaționali când colegii lor se află în pericol și sunt ținta politicilor de demonizare și dezumanizare duse de politicieni? Acestea sunt câteva dintre întrebările care m-au condus spre Rana Al-Sabbagh, editoare OCCRP pentru zona Orientul Mijlociu și Africa de Nord (MENA), și ulterior spre Mohammad Abushahma, jurnalist din Gaza.
Astfel, am avut ocazia să aflu ce se întâmplă în Gaza de la un reporter care s-a născut și a trăit toată viața aici, în timp ce editoarea sa, Rana, și-a luat rolul de traducător. Pe parcursul discuției, am avut ocazia să observ dinamica dintre cei doi, căldura, grija și atașamentul pe care îl au unul față de celălalt.
Ce am văzut ține de o relație elementară în industria noastră, dar despre care cititorii știu prea puțin: cea dintre editor și reporter. În cele ce urmează, pe lângă interviul luat, am dorit să includ și acest aspect, al legăturii dintre un editor și un reporter care poate fi ucis oricând.
O discuție cu un jurnalist și editorul său
Suntem trei jurnaliști într-un call Google Meet, încercând să ne auzim în ciuda conexiunii instabile dintre București, Amman și Gaza. Cu ajutorul Ranei Al-Sabbagh, editoare OCCRP pentru zona Orientul Mijlociu și Africa de Nord (MENA), am reușit să pregătesc această întâlnire cu Mohammad Abushahma, jurnalist din Fâșia Gaza.
„Merhaba”, spune Mohammad când intră în conferința video, salut în arabă pe care-l recunoști din numeroasele filmulețe din Gaza care circulă pe social media. Mohammed Abushahma este un jurnalist palestinian, care colaborează cu OCCRP. Anul acesta, una dintre anchetele lui a fost premiată în cadrul prestigioaselor premii Samir Kassir. Mohammed a investigat cum profitorii de război și intermediarii majorează prețurile la alimente și alte bunuri esențiale, înrăutățind și mai mult criza în care se află locuitorii din Gaza.
„Încă îi avem aici trofeul pe care l-a câștigat și încerc să găsesc pe cineva să i-l aducă”, spune Rana, care i-a fost editoare și care în această discuție și-a luat rolul de traducător. Rana Al-Sabbagh este și co-fondatoare a organizației de presă Arab Reporters for Investigative Journalism (ARIJ). În 2024, a câstigat premiul Knight Trailblazer pentru munca sa și pentru rolul fundamental pe care l-a avut în dezvoltarea și sprijinirea unei rețele de jurnalism de investigație în lumea arabă.
Când i se adresează lui Mohammad, Rana îi zice habibi (dragul meu). Mi-l prezintă spunând: „e eroul meu, e mândria mea”. De când a început războiul, vorbesc zilnic. Mohammad e un cameraman bun, dar pentru a înregistra mai clar sunetul, ar avea nevoie de un microfon. De când a izbucnit războiul, mai multe organizații, printre care și Reporteri Fără Frontiere (RSF) au trimis echipamente tehnice, corturi și lucruri necesare jurnaliștilor palestinieni pentru ca aceștia să poată continua să transmită ce se petrece în Gaza.
Rana îmi arată microfonul de lavalieră pe care i l-a cumpărat lui Mohammad și pe care vrea să i-l trimită prin cineva. Nu există certitudinea că va ajunge la el. Nu mai există nicio formă de lege sau de ordine în Gaza, iar puținele convoaie cu ajutoare care mai intră în teritoriul ocupat sunt deseori atacate. În timpul unei întreruperi de conexiune cu Mohammad, Rana îmi spune: „Săptămâna trecută îmi spunea că mafia intră peste oameni în corturi.”
Înainte de izbucnirea războiului de pe 7 octombrie 2023, când militanții Hamas au dus mai multe atacuri în Israel, 2,3 milioane de oameni locuiau în Fâșia Gaza. Într-o oră puteai parcurge cu mașina de la un capăt la altul întreg teritoriul, de la Rafah la Beit Hanoun. Acum, din cauza bombardamentelor masive și atacurilor forțelor israeliene, majoritatea palestinienilor s-au refugiat în zona sudică, locuind în corturi sau locuințe încropite din dărâmăturile bombardamentelor.
Conform Comitetului pentru Protecția Jurnaliștilor (CPJ), din totalul de 42.000 de morți, înregistrate până la data publicării acestui articol, în Gaza, cel puțin 123 erau jurnaliști și colaboratori. Este cel mai sângeros an pentru reprezentanții mass media de când CPJ a început să colecteze date, în 1992.
„Știi, Mohammad a pierdut cam 22 de kilograme”, îmi spune Rana. Pe parcursul conversației, Rana repetă de mai multe ori că jurnalistul a slăbit foarte mult, vorbe care uneori par spuse pentru ea. La un moment dat, îl întreabă cât a slăbit. Revine cu un răspuns: „S-a înjumătățit. A pierdut 22 de kilograme. Dar i-am zis că acum e mai arătos”, spune zâmbind. Pe parcursul interviului, cu greu își poate stăvili lacrimile.
Poți să te descrii în câteva cuvinte?
Am absolvit în 2010 cu o diplomă în jurnalism, iar ulterior am fost instruit în jurnalismul de investigație, cu ajutorul unor donatori din Egipt. Am aplicat pentru o pregătire ARIJ, unde am întâlnit-o pe Rana, care a avut un rol esențial în dezvoltarea mea profesională și mi-a fost mentor. Am publicat numeroase investigații, iar cel puțin trei dintre cele realizate cu Arab Reporters for Investigative Journalism au fost premiate. Am dobândit multă experiență de pe urma muncii mele cu organizația.
După ce a izbucnit războiul, mi-am continuat investigațiile, iar acum continui să lucrez în ciuda pericolelor și obstacolelor foarte mari care vin din toate părțile. Din interior, din exterior, din partea Israelului și a altor părți externe implicate în Gaza. Este foarte dificil să mă deplasez, este foarte dificil să vorbesc cu sursele, este foarte periculos. Dar continui să lucrez.
Ai putea să ne spui mai multe despre locul în care te afli acum?
Momentan sunt într-un cort. Este cortul media din spitalul Nasser din Gaza. Este singurul loc în care pot lucra jurnaliștii. Uite, are doar electricitate și internet, altceva nu merge. Uite cât de simplu este tot. N-avem scaune, stăm pe podea, pe saltele.
Cum ți-au afectat munca evenimentele de după 7 octombrie?
Înainte de război aveam birouri, scaune, redacții. Azi nu mai avem așa ceva. Stăm pe saltele în acest cort. Nu avem mereu internet și electricitate. Trăim în mijlocul unui haos de nedescris, rezultat de pe urma acestui război. Acum ezit de fiecare dată când mă gândesc să fac ceva: voi fi în stare să fac asta? Voi fi amenințat? Vor fi repercusiuni? În ultimul timp, ezit să acționez tot mai mult din cauza anarhiei și a haosului.
La ce te referi când vorbești de repercusiuni?
La început era mult mai ușor. Pe atunci, nu era încă vorba de anarhie și de prăbușirea legii și a ordinii. Dar în prezent e extrem de periculos. De fiecare dată când produc un subiect trebuie să mă gândesc de zece ori la posibilele repercusiuni. Pentru că nu mai există lege aici și nimeni nu poate proteja pe nimeni.
Cum arată în prezent o zi de muncă pentru tine?
De dimineață, de la ora șase-șapte încep să muncesc. Am foarte multe responsabilități față de familia mea, profesionale și personale. Trebuie să găsesc apă ca să ne spălăm, ca familia mea să aibă ce bea. Trebuie să car niște galoane pline cu apă, primesc patru pe zi. Jumătate sunt pline cu apă sărată pe care o luăm din mare sau din fântâni artizanale.
În familia mea sunt cinci copii. Mama mea locuiește împreună cu mine și soția mea. Pentru că acest război nu va înceta prea curând, prioritatea mea este să am grijă de copiii mei și să găsesc hrană pentru ei. Mai mult decât munca mea, ei sunt prioritatea mea. Știi, trăim într-un context foarte dificil.
Apoi mă duc la cortul de unde lucrăm. Chiar dacă teoretic avem aici internet și electricitate, nu funcționează mereu. În acest spital, am început să documentăm și să le luăm oamenilor interviuri. Pentru că ambulanțele îi aduc aici, putem vorbi cu victimele, cu cei care tratează rănile, cu forțele civile de apărare.
Lucrez ca freelancer pentru multe publicații. Așa că îi contactez pe editori să văd dacă sunt interesați sau nu de subiectele mele. Dacă da, încep documentarea și redactarea. După trei ore, mă întorc la familia mea pentru că sunt numeroase explozii și atacuri israeliene aproape de zona în care locuiesc, în Al-Mawasi. Ne-am mutat de trei ori până acum. E bine să-mi verific familia în caz că se întâmplă ceva.
Câți ani au copiii tăi, Mohammad?
Massa are doi ani, e fetiță. Siwar, de asemenea fetiță, are patru ani. Slimane, băiețel, are șase ani. Sarah are 11 ani, iar Lana are 10. Am patru fiice și un fiu.
Ai putut să le explici copiilor tăi ce se întâmplă în Gaza?
La început erau îngroziți. Dar acum am senzația că pur și simplu trăiesc cu această situație. Nu le mai e frică, nu se mai sperie de fiecare dată când aud o explozie. Le e dor de școală, le e dor de prietenii pe care îi aveau acolo. Le e dor de locurile unde se plimbau, mereu întreabă ce s-a ales de ele. Continui să le zic că sper ca totul să se termine cât mai repede și că îi voi aduce înapoi acolo. Le zic mereu: sper, sper, sper. Dar nu cred că se va termina curând.
Dacă nu ați fi fost voi, jurnaliștii palestinieni, lumea nu ar fi cunoscut ce se întâmplă în Gaza. În același timp, ați ajuns să fiți ținta atacurilor armatei israeliene. Ai putea să-mi spui mai multe despre acest pericol?
Niciun jurnalist străin n-a primit permisiunea de a intra în Gaza. Unii au putut intra doar pentru câteva ore, împreună cu forțele de apărare israeliene, ca să viziteze niște zone specifice. Mai mult de 100 de jurnaliști au fost uciși și e clar vorba de un atac țintit, de un atac intenționat din partea israelienilor. Nu vor ca reporterii să documenteze. Acești oameni au fost uciși în timp ce purtau vesta albastră pe care scria clar PRESĂ.
Au ucis atâția oameni. După fiecare moarte, spuneau că acel jurnalist a lucrat pentru Hamas. Nu cu toții lucrăm pentru Hamas. Suntem intenționat atacați chiar dacă purtăm casca, vesta pe care scrie PRESĂ. Vor ca nimeni să nu poată documenta nimic tocmai pentru a-și putea promova narațiunea.
În acest context, de ce ai decis să rămâi în Gaza?
La începutul războiului, aveam posibilitatea să cumpăr un permis ca să părăsesc Gaza și să ajung în Egipt. Cea mai mare frică a mea era că voi sta la coadă la o brutărie și că cineva îmi va zice: tu nu ești de aici. Du-te înapoi de unde ai venit! Am decis că nu vreau să fiu umilit în afara țării mele, vreau să rămân în țara mea, unde măcar sunt oamenii mei, unde nu voi păți ce au pățit alți oameni din Gaza.
Câțiva dintre oamenii pe care îi cunosc, care au dat foarte mulți bani ca să plece împreună cu familiile lor în Egipt sau în altă parte, vor să se întoarcă în secunda în care vom avea un armistițiu și va exista posibilitatea deschiderii graniței. Asta pentru că îmi zic că nu au locuri de muncă, nu au surse de venit, condițiile în care trăiesc sunt crunte. În cazul meu, dacă mă întorc (n.r. la fosta sa locuință), chiar dacă nu am bani, dacă primesc un pachet cu mâncare, eu și familia mea putem supraviețui timp de două săptămâni doar cu el.
Cum îți vezi rolul de jurnalist în acest război?
E responsabilitatea mea și a colegilor mei să documentăm tot ce se întâmplă. Trebuie să documentezi pentru că niciun jurnalist străin nu a reușit să vină aici și să documenteze ce se întâmplă. Uneori simt că în ciuda tuturor primejdiilor, nesiguranței, haosului, condițiilor crunte, rolul meu și al colegilor mei devine asemănător cu cel al unui ministru de externe, care încearcă să spună lumii de afară ce se petrece în țara sa.
Care sunt principalele provocări cu care te confrunți ca jurnalist care trăiește într-o zonă de război?
Prăbușirea legii și a ordinii. Ești la un pas de moarte în fiecare secundă din zi și noapte. Nu mai există în prezent guvern, deci este dificil să-i contactezi pe oamenii care lucrau pentru guvern și care ar avea date, cifre sau ar putea da declarații. Nu mai există lege.
Auzim că sunt numeroși bandiți care îi violează pe civilii care nu au niciun mijloc prin care să se protejeze, că intră în corturi. Oamenii trebuie să doarmă cu un băț lângă ei ca să se protejeze. Gunoiul nu a mai fost strâns de luni de zile. Canalizarea dă pe afară și curge pe străzi. E extrem de murdar și de nesănătos.
Fiica mea a dezvoltat o eczemă foarte agresivă din cauza mizeriei, a gazelor din aer de pe urma exploziilor. A trebuit să contactez un doctor din afara Gazei. Acum i-a reapărut din nou, dar nu mai găsesc medicamentele pe care le găsisem cu o lună în urmă.
Nu mai avem lege și ordine. Nu mai avem poliție sau comitetele populare pe care le aveam înainte. Sunt familii mari care caută să controleze situația. În fiecare zi, oamenii mor și sunt uciși. Fiecare patriarh al familiei trebuie să găsească o soluție pentru a-și proteja familia în acest context.
În calitate de jurnalist, te-ai simțit vizat de atacurile israeliene?
De fiecare dată când îmi aștern capul pe pernă, am senzația că o rachetă va cădea pe capul meu. Uneori nu dorm lângă copiii mei de teamă că voi fi atacat pentru că sunt jurnalist.
Încă mai porți vesta inscripționată cu PRESĂ?
Am încetat s-o mai port pentru că le arăta clar israelienilor că sunt jurnalist. Acum merg incognito, e mai bine așa. De cinci luni nu o mai port, de când numărul jurnaliștilor uciși în mod intenționat a crescut exponențial. Mulți dintre colegii mei nu o mai poartă tocmai pentru că arată clar statutul de jurnalist celor care atacă Gaza, iar asta ar atrage automat atacuri îndreptate împotriva lor. Încercăm să ne ascundem meseria ca să ne protejăm.
Pe lângă jurnalism, oamenii din Gaza au folosit rețelele sociale pentru a arăta lumii ce se întâmplă acolo. Mai au palestinienii încredere în comunitatea internațională?
Erau fericiți când au văzut protestele studenților din campusurile universităților din vest. Ne-au ajutat să avem încredere și să sperăm, am prins curaj. Însă pe măsură ce războiul a progresat, până și rudele noastre care ne sunau în fiecare zi să vadă ce se întâmplă cu noi au renunțat să ne mai contacteze. Deci, dacă un frate își suna fratele zilnic, acum o face o dată pe săptămână. În unele cazuri, au încetat să ne mai caute.
Conexiunea lui Mohammad se întrerupe, după ce-l auzim vorbind în arabă la telefon. Rana îmi povestește următoarele:
Mohammad îmi zice: într-o zi și tu vei renunța să mai vorbești cu mine ─ pentru că vorbesc cu el zilnic. Dar îi zic: tu ești fratele meu și niciodată nu voi renunța la tine. Nici nu pot să-ți zic. Săptămâna trecută nu m-a sunat timp de trei zile. Iar zona în care locuiește era bombardată. Și îl rugam: te rog, sună-mă! Te rog, sună-mă! Te rog, sună-mă!
Timp de trei zile, am crezut că a murit. I-am sunat pe toți jurnaliștii pe care îi știam: te rog, vezi ce s-a întâmplat cu el! Te rog, verifică! În cele din urmă s-a dovedit că el construia o mică încăpere din lut pentru iarnă. S-a dus la fosta sa casă ca să ia pietre din ce a mai rămas din ea. Le-a curățat, a luat un om care cumva făcuse rost de lut și a construit o căsuță pentru că vine sezonul rece. Iar iarna trecută a fost îngrozitor. Aveau inundații în cort, iar apa le-a luat lucrurile. I-am dat bani de la OCCRP și așa a putut să-și cumpere un cort.
Conexiunea se restabilește și Mohammad revine online.
Cum vă putem ajuta noi, jurnaliștii din afara Fâșiei Gaza?
În primul rând, ne puteți ajuta postând în fiecare zi. Ca jurnaliști din afara Gazei puteți spune că aveți colegi care trec acum prin iad. Noi suntem secătuiți, nu mai avem energie să mai facem ceva. În timp ce vorbeam cu tine, zona în care trăiește sora mea a fost atacată. Iar sora mea m-a sunat și am verificat dacă a supraviețuit sau nu. E incredibil. Nu putem face față emoțional la ceea ce vedem. A trecut un an de când vedem zilnic cadavre pretutindeni, capete pe jos, mâini azvârlite te miri unde. Nu am avut timp să jelim. Am pierdut atâția oameni.
Moartea devine o rutină. Îngropi oameni și continui să faci ceea ce trebuie să faci. Fie să aduci apă, fie să lucrezi. Laptopul meu a fost distrus când casa mea a fost rasă din temelii, a zburat până în casa vecinilor. Nu găsesc nici măcar căști pentru iphone ca să pot produce materiale de o calitate mai bună. Nu e nimic. Deci dacă putem primi orice echipament, e minunat. Le mulțumesc celor de la OCCRP pentru sprijinul pe care-l arată față de câțiva dintre noi. Dar este foarte dificil să intre în Gaza obiecte care pot fi percepute ca având un scop dublu.
După ce ai văzut atâta moarte, mai ai speranță în viitor?
Uneori renunț, disper. Rămân țintuit locului, mă uit la cer și spun: până când va continua asta? Nu mai pot să fac față, m-am săturat. Începi să te întrebi dacă există Dumnezeu, unde sunt oamenii care erau printre noi, de ce trecem prin război, ce am făcut noi, civilii?
Este foarte dificil. Oriunde te duci, vezi condițiile dure, sfâșietoare, prin care trec oamenii. Dar tot cred că războiul va înceta într-o bună zi și că dărâmăturile vor fi înlăturate. Mă doare să-i văd pe cei amputați cum trec prin fața mea. Dar îmi zic că poate, într-o bună zi, războiul va înceta, iar acest om va avea parte de o proteză și va putea să-și ducă zilele mai departe.
Ce-ți dă putere să–ți continui munca, în contextul în care atâția colegi jurnaliști au fost uciși?
Este ceva ce trebuie să facem, trebuie să ne asigurăm că vocile din Gaza continuă să fie auzite. Că imaginile din Gaza continuă să fie văzute. E ca o arhivă pe care trebuie să o îngrijim și să o ducem mai departe. Trebuie să ne spunem povestea. Trebuie să arătăm ce se întâmplă. Chiar și când disper, renunț și înlemnesc, următoarea zi îmi zic: omule, trebuie să continui să spui și să arăți lumii ce se întâmplă în Gaza. Cuvintele sunt foarte importante, la fel și imaginile.
La sfârșitul interviului, îl rog pe Mohammad să ne arate locul în care se află. În afara cortului vedem tarabele vânzătorilor. Pe stradă e gunoi, nimeni nu s-a mai ocupat de el de la izbucnirea războiului. Mohammad ne arată mai bine cortul media. Rana râde. „Ne zice că iarna ne vom îneca cu toții, dacă nu găsim destule cuverturi din plastic pentru cort”, explică ea. „I-am zis că o să-i trimit o barcă cu motor ca să îl ia de acolo.”
De mai multe ori pe parcursul conversației Rana și Mohammad au vorbit despre grozăviile războiului râzând, ceea ce m-a surprins. Până și umorul a trebuit să se adapteze condițiilor de supraviețuire din Gaza.
Mohammad îi spune că din cauza războiului a albit și își atinge barba grizonată. Rana îi răspunde că îi va trimite vopsea pentru păr, iar amândoi râd. „E singurul mod prin care pot să-i ridic puțin moralul, mereu glumim”, îmi explică Rana.
După ce Mohammad părăsește interviul, văd cum mina curajoasă a Ranei dispare. „Miriam, nu pot să-ți zic, îmi frânge inima. E atât de bun, e atât de cumsecade.” Îmi arată poze trimise de Mohammad. Una este cu fiica lui și eczema care i se întinde pe gât.
Apoi e poza cu fratele său ucis, un creștet de cap care se vede sub moloz. Îmi arată dărâmăturile casei surorii lui, poză însoțită de explicația „zece oameni au murit.” Rana continuă să citească mesajele trimise de reporterul ei: „șapte din verișorii mei au murit și pe trei încă îi mai căutăm sub dărâmături. Suntem foarte obosiți.”
Rana continuă să citească mesajele trimise de reporterul ei, după care face o pauză.
„E atât de deștept, atât de muncitor”.