În fiecare zi, undeva în Rusia, cineva protestează împotriva războiului

Interviu cu jurnalista Polina Uzhvak, Important Stories

Polina face parte din echipa iStories, una dintre cele mai noi platforme de jurnalism care, cu ajutorul bazelor de date și al tehnologiei, investighează corupția și abuzul de putere din Rusia

După ce a izbucnit războiul, jurnaliștii ruși din presa independentă au fost nevoiți să aleagă între calea exilului și a rămâne într-o țară care încalcă în mod flagrant drepturile omului. Cei care au rămas au suferit de pe urma presiunilor legislative, violențelor și a cenzurii orchestrate de Roskomnadzor, Serviciul Federal de Supraveghere a Comunicării, Informației, Tehnologiei și Mass-Mediei.

Publicația de investigații Important Stories (iStories) se numără printre cele care au plecat în exil după ce Putin a ordonat invadarea Ucrainei. Din 2022, iStories și rețeaua OCCRP, din care face parte și RISE Project, au fost trecute pe lista organizațiilor „nedorite” din Rusia. Astfel, cetățenilor ruși le este interzis să se asocieze cu ele. În prezent, iStories și-a mutat redacția în Cehia, de unde continuă să denunțe guvernul de la Kremlin, crimele de război comise de soldații ruși în Ucraina și să analizeze problemele cu care se confruntă societatea rusească.

Cum arată experiența jurnaliștilor ruși în exil? Cum s-a reinventat presa independentă în limba rusă pentru a face față opresiunii regimului de la Kremlin? Despre acestea am vorbit cu jurnalista Polina Uzhvak, reporter iStories. Polina s-a implicat în investigații de anvergură precum Pandora Papers. După izbucnirea războiului, Polina a scris despre gruparea Wagner, atrocitățile comise de soldații ruși în Ucraina și despre cum Roskomnadzor încearcă să ajungă la o formă totală de control a internetului în limba rusă prin Inteligența Artificială.

Interviul a fost editat pentru concizie

Cum a fost pentru tine experiența mutării în Cehia?

Mi-e greu să răspund. Era începutul conflictului, iar toate gândurile și toată munca mea erau legate de război. Cehia nu a fost o alegere în adevăratul sens al cuvântului, nu am dezbătut prea mult dacă să ne mutăm aici sau nu. Situația cerea să am un loc de unde să pot lucra, să pot locui undeva, iar noi avem posibilitatea să facem asta din Praga. Nu am evaluat țara dacă era bună sau rea. M-am bucurat foarte mult că există posibilitatea să lucrăm de acolo, să fim în siguranță.

Prima dată, m-am mutat în Georgia împreună cu soțul și cu câinele nostru, pentru că așteptam documentele, viza. Abia apoi am venit la Praga. (n.r. Ca redacție) aveam multe contacte aici. Și în primul an, ne-au permis să lucrăm din biroul lor. Nu știu care a fost motivul principal ca să ne mutăm cu redacția aici.

Dar a existat un program guvernamental prin care jurnaliștilor le era îngăduit să aibă un permis de ședere și să lucreze în Praga. Deci avem oportunitatea de a lucra în mod legal din Cehia.

Polina în timpul unei documentări. Foto – FB

După mai mult de doi ani, pot spune că este foarte confortabil să locuiesc în acest oraș. Și sunt fericită. Înainte locuiam în Moscova. Praga este mult mai mică și durează doar 30 de minute să merg de acasă la serviciu. La Moscova dura mai mult de o oră. Și avem acești câini și sunt o mulțime de locuri verzi unde putem merge, așa că este un loc foarte confortabil pentru a trăi. Mă bucur că suntem aici.

Cum au arătat zilele dinaintea invaziei lui Putin pentru redacția voastră?

În presă se vorbea mult despre posibilitatea războiului. Însă eu sunt o optimistă, speram că nu va izbucni. Desigur, ca redacție, am discutat despre posibilitatea izbucnirii și dacă ar fi mai bine să ne mutăm sau nu. În acel moment, ne întrebam dacă am putea publica sub anonimat.

Personal eram gata să lucrez din Rusia ca jurnalist anonim. Credeam că am opțiunea aceasta, pentru că nu voiam să plec din țara mea. Și consideram că aș putea lucra astfel, să fac reportaje și să vorbesc cu oamenii.

Când a început războiul, am înțeles că nu mai pot trăi în Rusia. Că e imposibil. A fost decizia editorului nostru (n.r. Roman Anin). A spus că nimeni de la iStories nu poate rămâne în Rusia. Așa că trebuia să decidem între a înceta colaborarea cu iStories sau a ne muta.

Care a fost până acum experiența ta ca jurnalist rus care s-a stabilit și lucrează în Europa după izbucnirea războiului?

Nu am trecut prin situații în care să mă simt discriminată. Desigur, vorbesc doar despre experiența mea. Însă, (n.r. ca redacție), am avut o mulțime de situații în care am încercat să luăm legătura cu persoane din Ucraina, iar unii dintre ei nu au fost de acord să vorbească cu noi. Dar e de înțeles de ce. Îi înțelegem. Unii dintre ei au fost foarte nepoliticoși. Dar și asta e de înțeles.

Poate că discriminarea e mai mult în mintea mea. Mă simt foarte stingheră. Sunt mulți ucraineni în Cehia și în Praga. Și mi-a fost teamă să mă întâlnesc cu ei. Sau mi-a fost teamă de momentul în care își vor da seama că sunt din Rusia.

De ce?

Pentru că mi-e foarte rușine. Și nu știam ce să le spun. Simt că, într-o oarecare măsură, sunt și eu responsabilă pentru acest război. Și trebuie să știu cum să mă comport.

Dar te-ai autoexilat imediat după ce a invadat Putin Ucraina, scrii în continuare despre atrocitățile rusești…

Da. Dar eu sunt din Rusia, sunt cetățean rus. Pe social media, pe Facebook, sunt multe discuții care pleacă de la întrebarea dificilă: ce am fi putut face pentru a preveni acest război? Mi-am început cariera la iStories, o publicație unde se pune accentul pe afacerile guvernamentale și problemele din societatea rusă. Dar întrebarea persistă, poate am fi putut face ceva diferit.

Nu am un răspuns la această întrebare. Dar simt că și eu duc o parte din povara acestei responsabilități. Nu știu ce să fac cu aceste gânduri. Continui să lucrez, continui să scriu despre toate aceste povești despre război, continui să scriu despre problemele din Rusia. Donez pentru unele inițiative care îi ajută pe refugiații ucraineni și așa mai departe. Dar viața este așa cum este.

„Când a început războiul, am înțeles că nu mai pot trăi în Rusia. Că e imposibil.”

De ce este important să mențineți în viață presa rusă independentă, să fie disponibilă pentru vorbitorii de limbă rusă?

Pentru că este singura sursă de informații care nu este propagandă. Am discutat foarte mult pe tema asta cu colegi de la diferite publicații. Și îmi amintesc un gând interesant despre motivul pentru care este important. Unul dintre colegii mei a spus: „bine, poate că nu îi putem convinge pe toți să nu creadă în propagandă. Dar le oferim argumente celor care sunt gata să le accepte și care apoi merg și răspândesc aceste idei prin familiile lor, prin prietenii lor. Și atunci când ai o discuție în familie, este important să ai dovezi, să ai argumente, să poți să citezi niște articole.” Cred că este foarte important.

Și mai e un motiv pentru care este crucial. Speranța mea este ca atunci când evidențiezi niște probleme sau anumite situații, șansele ca ceva îngrozitor să se întâmple să fie mai mici. De exemplu, scriem despre teritoriile care sunt sub ocupație acum, unde se întâmplă multe lucruri groaznice. Bineînțeles, articolele noastre nu le pot preveni. Dar sper ca să prevină (n.r. continuarea lor), atunci când așa-zisele guverne locale înțeleg că mass-media încearcă să afle ce se petrece acolo.

Cum faceți ca articolele voastre să ajungă la rușii din țară, într-o perioadă în care VPN-ul e blocat și munca voastră e cenzurată?

Nu toate VPN-urile sunt blocate, încă mai poți folosi VPN. Sincer vorbind, mulți ruși au aflat de VPN pentru că vor să utilizeze în continuare Instagram. Nu-s așa mulți rușii care citesc presa independentă. Dar o mulțime de persoane obișnuiau să acceseze Instagram. De aceea, ei descarcă VPN, iar dacă VPN-ul este apoi blocat, îl schimbă cu altul. Deci, VPN-ul este o modalitate.

Mai e o altă cale. Aproape toate articolele noastre, și cred că cele mai multe articole publicate de media independentă, au acum așa-numita oglindă (mirror). Creăm un fel de site clonă pentru articol, care ar putea fi accesat din Rusia fără VPN. Îți trebuie doar Telegram. Telegram este principalul mijloc de socializare prin care sunt răspândite articolele noastre. Deci avem două linkuri, unul normal și un link pentru a citi fără VPN.

Strategia asta cu oglinda îi aparține unui programator de-ai noștri de la iStories. Iar acum este utilizată pe scară largă în presa independentă. Ai un site web cu o mulțime de articole, care seamănă cu site-ul tău, are aceleași articole, dar are un alt URL care poate fi accesat (n.r. din Rusia). Nu poate fi blocat pentru că este pe Google hosting. Și când guvernul rus încearcă să-l blocheze, blochează întregul Google. Și este imposibil. Nu le cade bine.

*„Niciodată n-am visat să mor în tranșee pentru ambițiile unui nebun”, spune unul dintre soldații ruși care au dezertat. Foto – captură din reportajul iStories.*

Care ar fi victoriile pe care le-ați avut ca publicație împotriva propagandei Kremlinului?

Cred că una dintre ele este această idee, de site-uri oglinzi. Nu e ceva nou, dar prin faptul că am introdus site-ul oglindă pe Google hosting am schimbat regulile jocului, cel mai probabil. Pentru că nu pot să-l blocheze pur și simplu.

Ce altceva? Cred că YouTube. Avem un număr foarte mare de vizionări pe YouTube. Și canalul nostru este destul de popular. Când citim comentariile de sub videoclip, vedem că nu comentează consumatorul tipic al materialelor noastre. Sunt oameni din întreaga Rusie, din diferite regiuni. Pentru unii dintre ei este ceva nou, de parcă au trăit într-o bulă de informații și au ajuns la filmuleț datorită algoritmilor YouTube. Cel mai des, nu sunt de acord cu el. Dar dacă unii dintre ei își vor schimba părerea, sau le va da de gând, este ceva mare. Poate părea ceva insignifiant, dar este un pas împotriva propagandei.

Am avut o poveste foarte faină în legătură cu unul dintre videoclipurile noastre. Era despre o regiune din Rusia, un sătuc care nu avea acces la apă de mai bine de 200 de ani. Așa că trebuia să cumpere apă sau să se aprovizioneze cu ce au strâns de pe urma ploilor. Era o mare problemă pentru toată localitatea. Noi am scris despre asta. Într-o lună-două, oamenii și-au primit apa. Pentru noi chiar a fost o poveste frumoasă. Nu se întâmplă prea des să filmezi ceva și apoi să se schimbe realitatea din teren.

Colega mea, Katya Fomina, a făcut un film despre dezertori, despre trei militari care au decis să nu mai lupte, după ce au luat parte la conflictele de pe front. Au decis că trebuie să scape cumva. Și acum sunt într-un loc sigur, prin intermediul unei organizații care i-a ajutat să nu mai participe la invazia rusă în Ucraina. Un tip din această organizație ne-a spus că, după ce au vizionat filmului nostru, și alți soldați și-au dat seama că pot alege să nu ia parte la război. Și au decis să scape. E o poveste minunată.

Vorbind despre povești puternice, mi-ar plăcea să discutăm și despre „Vei muri și nimeni nu va afla”, investigația pe care ai scris-o despre ucrainenii care au fost torturați de forțele de ocupație din Melitopol. Cum ai reușit să intri în contact cu ucrainenii care au fost torturați? Cum le-ai câștigat încrederea ca jurnalist rus?

A fost o poveste foarte dificilă. A pornit de la un mesaj de pe pagina noastră de Telegram.

Avem un bot Telegram, unde cititorii ne pot scrie ce li se pare important sau nu. Și un ucrainean ne-a scris despre prietenul său care a fost luat prizonier în Melitopol. De la acest mesaj am început investigația și am încercat să găsim alți oameni care au fost în arest și care au fost torturați. Și am găsit un chat pe Telegram, din Melitopol. Aproape în fiecare zi apărea câte un mesaj despre noi persoane care au fost arestate. Iar rudele încercau să afle unde se află fratele, tatăl, fiul.

Am încercat să ajungem la acești oameni și să vorbim cu ei. Am sunat poate 20 sau 30 de oameni. Dar nimeni nu era dispus să vorbească cu noi. De data asta nu pentru că suntem jurnaliști ruși, ci pentru că oamenii erau foarte speriați. Nu aveau idee unde le era ruda, dacă trăiește sau nu. Majoritatea celor dispăruți erau bărbați.

După aceea, am descoperit o organizație ucraineană (n.r. care se ocupa de victime) și care avea sediul în Zaporojie, un oraș ucrainean care nu este sub ocupație. Am vorbit cu o femeie din această organizație și mi-a spus cum lucrează, cum adună toate informațiile despre cei arestați, cum încearcă să-i elibereze pe acești bărbați. Ne-au dat adresele de contact ale victimelor care erau gata să vorbească cu noi. E interesant că în această situație nu am avut de suferit din cauza naționalității noastre. Victimele au fost de acord să vorbească cu noi și să ne spună povestea lor.

*În 2021, Polina a protestat împotriva numirii publicației iStories drept agent străin. Pe pancartă scrie: „Poveștile Importante nu se spun singure”.*

În 2021, iStories a fost numit agent străin. Ai fost reținută când ați protestat împotriva acestui lucru?

Organizația IStories și unii dintre colegii mei au fost declarați agenți străini. Eu, de exemplu, nu am fost numită agent străin. Situația este foarte interesantă. Legea rusă spune că atât o organizație, cât și un individ pot fi declarați ca fiind agenți străini. Am protestat împotriva acestui lucru împreună cu două colege. Și, da, am fost arestate de polițiști. A fost prima dată când mi s-a întâmplat asta. Și-mi era teamă. Nu foarte, dar eram destul de speriată. Ne spuneau că nu ni se va întâmpla nimic rău, că vom avea doar o discuție, cum ar fi, că nu vor fi consecințe nefaste. Până la urmă, ne-au amendat.

Înainte de război, oamenilor le păsa de această etichetă de agent străin?

Da. Era foarte dificil când aveam nevoie de experți. Unii dintre ei refuzau să ne dea interviu pentru că nu erau pregătiți să vorbească cu agenți străini. Și au fost oameni de știință care nu vorbeau cu noi pentru că se temeau că ar fi în detrimentul reputației lor.

A fost greu pentru cei care au fost numiți agenți străini. Trebuiau să facă un raport lunar, care costa niște bani, să raporteze din ce surse primesc banii, cum îi cheltuiesc. Iar la fiecare postare de pe Instagram sau Facebook, trebuiau să scrie că sunt agent străin ș.a.m.d. Dacă nu o făceau, puteau fi amendați. Așa că a fost destul de stresant. Era o lege discriminatorie.

Dar acum, a început războiul. Și s-au întâmplat lucruri mult mai odioase. Acum, legea asta pare ceva de domeniul trecutului. Puțini mai dau importanță descrierilor ăstora despre agenți străini. Și mai puțini sunt cei care mai fac aceste rapoarte.

iStories a descoperit că Roskomnadzor,principa agenție de cenzură din Rusia, monitorizează protestele rusești în fiecare zi: în ce regiuni protestează oamenii, despre ce probleme și dacă aceste acțiuni dispersate se pot transforma în revolte la scară largă. Foto – captură website iStories

Presa mainstream din Rusia este acuzată că operează ca o mașină de propagandă. Care este perspectiva ta asupra acestui subiect? Este publicul manipulat sau putem vorbi aici și despre un fel de complicitate, o poziționare care ține mai mult de refuzul de a accepta Rusia ca stat terorist?

Este foarte dificil. Și nu am un răspuns precis. M-aș bucura să știu. Cu siguranță, propaganda funcționează. Dar, cred că ele funcționează împreună: ți-e imposibil să crezi că statul tău este un stat terorist, deci propaganda te ajută să-ți justifici și să-ți consolidezi mental o lume în care tu ești cetățeanul unei țări bune. Că fratele tău nu a murit degeaba, a murit pentru un anumit scop.

Desigur, nu e valabil pentru toată lumea. Pentru mulți oameni funcționează, dar nu pentru toți. În acest sens, accesul la diferite mijloace de comunicare este foarte important. Pentru că atunci când ai ocazia să citești ceva diferit, poți să nu fi de acord (n.r. cu propaganda). Poate că prima dată nu vei crede ce ai citit, dar tot ajung informații și în bula ta. Este un lucru foarte important.

Am o poveste personală, despre familia mea. Părinții mei sunt împotriva războiului. Dar nu pot să creadă toate lucrurile oribile pe care armata rusă le-a făcut în orașele ocupate, precum Bucha. Eu însămi am scris despre ele. Și mama mi-a spus că nu poate să creadă așa ceva. Eu sunt reporter, am investigat toate aceste lucruri, dar tot nu poate să mă creadă. Ea e împotriva războiului, înțelege câte ceva. Dar îi e greu să accepte că oamenii sunt capabili de fapte monstruoase. Sincer vorbind, uneori și mie îmi este foarte greu să-mi imaginez ce poate face un om semenului său.

O altă investigație importantă pe care ai făcut-o este „Nu mai sunt proteste în Rusia? Cu toate acestea, Roskomnadzor le-a găsit” (n.r. Roskomnadzor este Serviciul Federal de Supraveghere a Comunicării, Informației, Tehnologiei și Mass-Mediei). În acest material, ai arătat cât de variate și numeroase sunt protestele din țară. Ce ai descoperit despre opoziția din Rusia investigând acest subiect?

Am înțeles un lucru simplu. Că în fiecare zi, undeva în țara mea, poate nu într-un singur loc, poate în mai multe, cineva protestează împotriva războiului, împotriva regimului. Cineva încearcă să-și apere drepturile. Protestează pentru libertate, pentru popor, pentru libertatea de exprimare, dreptul de a avea aer curat, natură ocrotită, și așa mai departe. Noi obișnuiam să credem că toți rușii sunt pasivi, că au decis să nu facă nimic, că pur și simplu nu sunt interesați de nimic.

Dar investigația noastră și aceste date ne arată că în fiecare zi au loc proteste. Bineînțeles, nu sunt protestele pe care vrem cu adevărat să le urmărim, cele cu mii de oameni în stradă, împotriva războiului. Bineînțeles că nu. Însă, unii oameni sunt suficient de curajoși pentru a ieși în stradă și a spune nu. De la o lună la alta, de la un an la altul, este din ce în ce mai periculos pentru oameni. Totuși, ei sunt gata să iasă în stradă și să protesteze.