Sclavii nu sunt primiți în paradis – o relatare de la Euromaidanul din Kiev

Acum când manifestațiile împotriva guvernului din Ucraina se reaprind, vă prezentăm un scurt jurnal de protest scris de colegul nostru din Kiev, jurnalistul de investigație Vlad Lavrov, care a trăit din plin evenimentele de stradă din decembrie 2013.

În incinta primăriei din Kiev, voluntarii pregătesc medicamente în cazul unui atac al poliției. Foto: Kyivpost.com

Era în jurul orelor 2:00 pe 11 decembrie, când, alarmat de vestea unui posibil atac al jandarmeriei, am intrat în clădirea Primăriei din Kiev. Situată în inima protestelor care au început în capitală încă de la sfârșitul lunii noiembrie, clădirea era folosită de către protestatari ca spațiu de dormit și spital improvizat.

În interior, aproximativ 200 de bărbați – femeilor li s-a cerut anterior să părăsească clădirea – se pregăteau pentru a face față atacului iminent. Tocmai terminaseră baricadarea scărilor care duceau de la intrare spre sala principală unde se aflau cei mai mulți oameni. Calmi și concentrați, purtând căști solide de protecție albe și portocalii, își lipeau bucăți de cauciuc pe antebrațe, pe piept, umeri și picioare pentru a se proteja de bastoanele jandarmilor. Asta îi făcea să semene cu samuraii medievali japonezi din filmele lui Akira Kurosawa.

Unul dintre protestatari, un bărbat pe la 40 de ani, m-a rugat să-l fotografiez cu un telefon mobil vechi și zgâriat. Părea pregătit pentru orice urmare și se simțea împăcat. Poza în fața baricadei ținând cu o mână un banner roșu-negru din perioada celui de-al Doilea Război Mondial și cu cealaltă mâna în dreptul inimii.

Evenimentele din Ucraina au început în 21 noiembrie ca un protest împotriva deciziei guvernului de a amâna semnarea unui acord de asociere cu Uniunea Europeană. În ochii multor cetățeni asta ar fi garantat migrarea ireversibilă dinspre sfera de influență a Rusiei spre integrarea europeană.

În 30 noiembrie, guvernul a folosit forța brută față de o mână de tineri rămași peste noapte în tabăra de protest. Ca reacție, manifestațiile în masă au continuat la o scară mult mai mare, mulțimile ajungând să numere un milion de oameni care cereau trei lucruri: pedepsirea celor care au ordonat folosirea forței împotriva protestatarilor, demisia guvernului și alegeri prezidențiale și parlamentare anticipate.

Demonstranții se încălzesc în tabăra improvizată în centru.
Foto: Kostyantyn Chernichkin/ Kyivpost.com

Din acel moment, centrul Kievului a fost ocupat de protestatari care au instalat o scenă, au baricadat zona și au ridicat peste 100 de corturi militare furnizând toate serviciile posibile: de la bucătării și distribuție de haine călduroase la o capelă și un cort IT care furniza Wi-Fi și încărcătoare de baterii.

Un banner imens ridicat pe o baricadă se adresa trecătorilor parcă cerând scuze pentru neplăcerile create de blocarea traficului: „Înțelegeti-ne, ne-am săturat!” Un alt banner, pe partea cealaltă, era și mai direct: „Sclavii nu sunt primiți în paradis.”

Și nu e nimic din mentalitatea unui sclav în acești oameni care protestau și încă protestează pe străzile din Kiev. Indiferent de rezultatul EuroMaidanului – situația actuală putând fi descrisă ca un impas, nicio parte nu preia controlul sau cedează unui compromis – impactul pe care acesta l-a avut asupra oamenilor de pe străzi este uimitor.

Când, pe 11 decembrie, știrile de noapte au anunțat o probabilitate foarte mare ca jandarmeria să atace tabăra protestatarilor, asta a sunat mai mult ca o tactică jalnică pentru a menține publicul speriat. În acea zi, Kievul era vizitat, simultan, de către doi înalți oficiali străini: secretarul adjunct de stat al SUA, Victoria Nuland, și Catherine Ashton, responsabila cu afacerile externe ale UE – ambele urmând să înnopteze în capitală. Atât autoritățile SUA cât și UE au avertizat în mod repetat guvernul împotriva utilizării forței contra protestatarilor pașnici. Atacarea manifestanților în timp ce reprezentanții de rang înalt se aflau în oraș părea pur și simplu absurdă.

Jandarmeria față în față cu protestatarii în Kiev. Foto: Kostyantyn Chernichkin/Kyivpost.com

În acea noapte m-am trezit din nou ca să aflu știrile – un obicei pe care eu și colegii mei l-am adoptat în săptămânile de proteste. Imaginea jandarmilor în echipament de atac, aproape o mie, avansând încet spre protestatari prin lumina difuză a străzii și prin fumul din taberele unde manifestanții se încălzeau avea o calitate aproape cinematografică.

Aproximativ o oră mai târziu, după ce am trecut pe la primărie, am ajuns în cele din urmă la principalul loc de confruntare între jandarmi și protestatari. Tabloul era oribil.

În timp ce uneori situația părea aproape calmă cu miile de jandarmi și manifestanți împingându-se unii într-alții, violența erupea brusc cu sunetul bastoanelor și țipetele celor loviți. Apoi calvarul înceta la fel de rapid cum începuse. Aproape incredibil, jandarmeria nu reușea să avanseze deoarece protestatarii nu cedau.

Scena din mijlocul taberei de protest, fără îndoială cel mai sigur loc în acea noapte, era ocupată de femei care cereau poliției să nu recurgă la forță. Apoi cineva a luat microfonul apelând la biserică să tragă clopotele Catedralei Sf. Mihail din apropiere, un ritual medieval de alarmare a cetățenilor. În curând, clopotele au început să bată. Protestatarii scandau: „Kiev, trezește-te!” –  chemând locuitorii orașului să vină în ajutorul  demonstranților pentru a apăra tabăra. Numărul manifestanților a început să crească.

La aproximativ 4 dimineața, departamentul de stat al SUA a făcut o declarație neobișnuit de dură, folosind cuvântul „dezgust” pentru a descrie reacția la atacul poliției în acea noapte. E un cuvânt potrivit. Nu-mi amintesc nici un alt moment când am așteptat cu atâta nerabdare răsăritul soarelui. Au avut loc mai multe izbucniri de violență urmate de episoade lungi în care nu se întâmpla nimic, cu cele două tabere împingându-se reciproc în frig, ca doi boxeuri de categorie grea în așeptarea ca unul dintre ei sa arate un mic semn de slăbiciune.

Vlad Lavrov este jurnalist ucrainean și a fost în miezul acțiunii

Va trece multă vreme până când voi uita unele fețe din acea noapte. O femeie tânără, care nu a vrut să rămână în zona de siguranță din mijlocul taberei, a sărit în linia întâi în toiul unei lupte violente, izbucnind apoi în plâns ca și când nu-i venea să creada ce vede, până când niște paramedici au luat-o de acolo.

Mai era și un bărbat pe la 50 de ani, părea jurnalist, foarte agitat și dornic să intre în miezul acțiunii. Ceva mai târziu, l-am văzut întins pe jos, înecându-se de la gazul lacrimogen și încercând să ia o gură de aer. L-am întrebat daca are nevoie de ajutor pentru a ieși din încăierare, a acceptat bucuros și nu s-a mai întors.

În jurul orelor 6 dimineața, auzind ca poliția ar putea ataca sediul protestatarilor aflat în apropiere, m-am dus acolo și am fost surprins la vederea unui bărbat care deschidea zeci de sticle cu ulei de floarea soarelui. Uleiul trebuia să creeze o suprafață alunecoasă pentru jandarmii echipați cu uniforme grele de atac. Astfel, protestatarii din tabără câștigau mai mult timp pentru a se pregăti de încăierare. În timp ce contemplam eficiența acestei metode, am văzut soarele răsărind în dreptul celui de-al doilea etaj al clădirii.  Aproape instantaneu, jandarmii au primit ordinul să lase scuturile jos, semn că atacul luase sfârșit.

În timp ce numeroase autobuze transportau jandarmii din tabără, atmosfera se umplea cu sunetele sfintelor slujbe pe care preoții de la bisericile din apropiere le țineau în sprijinul manifestanților. Mulțimea triumfătoare ajunsese la 10 000. Totul putea fi descris ca un vers din poemul lui W.B. Yeats, „Paște, 1916”, pe care mi-l aminteam din liceu: „O frumusețe teribilă s-a născut”.

Mergând spre casă să mă culc în sfârșit, am vazut vreo 100 de jandarmi încercând să atace primăria, în timp ce trei dintre autobuzele lor blocau intrarea în clădire. M-am gândit imediat la vizita mea de mai devreme și la protestatarii din clădire. În momentul următor, cineva de la etajul doi a dat drumul unui furtun de incendiu peste jandarmi, aceștia retrăgându-se din fața barajului de apă spre mașinile lor.

Între timp, mii de oameni înconjuraseră autobuzele cerând ca acestea să părăsească piața. Peste 20 de minute, comandantul poliției a cerut mulțimii sa facă loc pentru ca mașinile să se retragă.

După ce autobuzele au dispărut mulțimea, care ocupase deja întreaga arie din fața clădirii, a început să scandeze „Victorie!”.

EuroMaidan Kiev/Foto:kyivpost.com

Mi-am amintit cum, cu o zi înainte, am fost uimit de o doamnă în vârstă care instruia un grup de tineri cum să se apere cu furtunul de incendiu pentru a-și surprinde atacatorii. Când i-am spus femeii că poliția ar putea să oprească apa cu ușurință înainte de atac, a șuierat la mine să nu le alung norocul cu pesimismul meu.

Pe măsură ce înaintam printre miile de oameni victorioși a căror voință și rezistență tocmai forțase guvernul să-și retragă trupele, am știut că femeia avea dreptate.

În acea noapte, protestatarii din Ucraina au avut tot norocul meritat.

Vlad Lavrov este editor regional la Organized Crime and Corruption Reporting Project (OCCRP) și reporter la ziarul Kyiv Post.