A fost interesant de observat valul de declarații și contra-declarații ce a urmat anunțului atribuirii Cupru Min unei entități canadiene ai cărei proprietari sau investitori nu sunt cunoscuți. Prim-ministrul Ungureanu s-a grăbit să anunțe o privatizare de succes în condițiile în care nici măcar guvernanții nu știu cine se află în spatele firmei canadiene. Acesta este, din păcate, un exemplu care arată că, în situații de criză financiară, culoarea banilor, chiar și virtuali cum s-au dovedit a fi în acest caz, nu contează.
Afacerea Cupru Min indică o gândire pe termen foarte scurt din partea politicienilor, gândire care nu putea aduce nimic bun. Nu mă refer la valoarea zacământului și la toate speculațiile care au înconjurat afacerea ci fac referire la faptul că nu poți să faci afaceri cu indivizi pe care nu-i cunoști. Este, dacă-mi permiteți analogia, ca și cum ți-ai încredința portofelul unui străin care-ți promite să ți-l dea înapoi doldora de bani. Este ca și cum, în 2012, ți-ai investi banii la FNI sau Caritas.
Afacerile de acest nivel dar chiar și cele mult mai mici nu se pot face fără o investigație amănunțită-due dilligence- a potențialilor parteneri. Privatizarea eșuată a Cupru Min s-a făcut fără un minim de investigație iar domnul Ungureanu s-a aruncat să anunțe drept succes ceea ce pe termen lung avea un potențial foarte mare să devină un eșec.
RISE Project a încercat să aducă o minimă contribuție la dezvăluirea intereselor din spatele firmei canadiene fiindca privatizări eșuate s-au mai întâmplat pe aceeași filieră. Aduc aici aminte despre privatizarea anulată a Oltchim de la începutul anilor 2000 când tot o firmă canadiană din același cerc de afaceri ca și cel de la Cupru Min a fost implicată.
Guvernul ar trebui să țină seama de astfel de evenimente și să facă apel la memoria instituțională pentru a preveni astfel de probleme. Crearea unei baze de date cu privatizările care nu au mers bine și cu toate entitățile implicate ar putea fi de mare ajutor.
Paul Radu