FABRICA ÎN CARE BOALA N-A PUTUT SĂ INTRE

Suntem la Aleșd, județul Bihor, unde a funcționat zeci de ani un combinat de azbociment. 

Oamenii spun că au aflat abia în 1990 că azbestul e cancerigen. Dar nu s-a schimbat nimic. Au mers în continuare la muncă și au primit uneori câte un pahar de lapte, ca măsură de protecție.

Bolile – azbestoza sau mezoteliomul pleural (o formă agresivă de cancer) – apar și la 40 de ani de ani de la expunere.

Dar nu a fost înregistrat niciun caz de boală profesională din cauza azbestului, la Bihor, în ultimele două decenii, susțin instituțiile care monitorizează sănătatea publică.

De fapt, nu îi monitorizează nimeni.

Răspunderea pentru medicina muncii revine angajatorilor, însă companiile sub care au funcționat secțiile de azbociment au fost închise.

Statisticile oficiale îi numără pe bolnavi doar după ce foștii muncitori, mulți pensionari acum, merg singuri la medic și sunt diagnosticați corect. Nu există programe de monitorizare pentru ei. 

La 400 de kilometri distanță, lângă Târgu Jiu, am descoperit sute de cazuri de oameni care suferă de boli cronice după ce au lucrat în aceleași condiții. Unii au murit deja de cancer. 

Oficialii europeni avertizează că numărul cazurilor din UE va atinge un nivel maxim în jurul anului 2025.  Aproape 80 la sută dintre formele de cancer profesional recunoscute în statele membre sunt legate de azbest.

„S-ar putea să am”

Doar ruinele halelor mai amintesc astăzi de fostul combinat de azbociment din Aleșd, județul Bihor. A fost deschis în 1968, iar apoi mica localitate a devenit oraș.

Petru Banc a început să lucreze aici ca maistru în ’73.

A aflat că azbestul e cancerigen abia după prăbușirea regimului comunist: „Când ne-am angajat, în timpul lui Ceaușescu, nu ne-au spus de azbestoză, am lucrat așa, fără echipament, fără nimic. Intram în filtre, le curățam, le scuturam  (…) Parcă toată hala era numai ceață (…) Picura apa de sus că se făcea condens… Astea au fost condițiile.”

Când reușea să iasă cu capul din norii de azbest, Banc spune că viața în fabrică avea și farmec: 

„Am avut și cantină acolo, și crescătorie de porci”. Lucrurile s-au schimbat abia după ce combinatul a fost cumpărat, în 1997, de grupul francez Lafarge, își amintește el: „A venit unul, un negru cu niște ochelari la mine. Zice, să nu crezi că ăștia sunt ochelari de vedere… ăștia sunt de protecția muncii”, își amintește acum fostul angajat.

Crescătoria de porci a dispărut rapid. „Faceți var, faceți azbociment, creșteți porci, voi vă pricepeți la toate, zice . Noi nu știm, facem numai ciment”, își amintește maistrul că le spuneau francezii. Așa că Lafarge a păstrat doar fabrica de ciment. 

Secția de azbest a urmat același traseu ca la Târgu Jiu. A fost cedată angajaților. (Detalii, AICI)

Boala a rămas doar o amenințare. 

„S-ar putea să am, s-ar putea. (…) Pe la 50, 50 și ceva de ani, când mă mai duceam, mai făceam câte o rază. Deci n-am simțit până acum să am”, spune Petru Banc.

Crede că a lucrat mai la adăpost de praful periculos, dar arată către Dumitru Ilea, fost subaltern, mai expus la boală: 

„Cum era ăsta de lucra pe stivuitor, pe rampa de expediții, știți, cum descărca azbestul. Nici nu mătura nimeni, nici nu spăla nimeni. Când bătea vântul, erai pe afară. Câte măști o purtat el?”

„Niciuna!”, răspunde, cu mândrie, fostul coleg Ilea.

Sunt și vecini. 

Ilea ne poftește într-o cămăruță încălzită la sobă, neaerisită, unde e mult prea cald ca să putem respira. Un radio care nu se prinde bine cântă în surdină muzică populară. Lângă el stă o pungă mare plină cu medicamente. Cei doi vecini își povestesc viețile din era azbocimentului. 

Ilea vorbește greu, printre puținii dinți pe care îi mai are:

„Eu am fost mecanic pe stivuitor. Eu încărcam vagoane. (…) N-o fost chiar așa de roză viața. De multe ori veneam cu mâncarea înapoi acasă. Nu puteam…”

Condițiile de muncă erau grele, iar protecția, inexistentă. Totuși cazurile de azbestoză și mezoteliom lipsesc din evidențele oficiale: nu apare nicio boală profesională legată de azbest în tot județul Bihor.

Cei doi vecini încep să-și amintească de foștii colegi de muncă care au decedat între timp:

Ilea Dumitru:  Brade? (…)  N-a trăit mult după pensionare.

Petru Banc: Păi și Baciul Teofil a trăit o lună după pensionare. 

llea Dumitru: Dar Brade și el o lună, două. 

Petru Banc: Ăsta, Lupu, a avut cancer la plămâni, știi, ăla care a lucrat la…

Ilea Dumitru: Da, da, da, da. Ăla o fost mai tânar ca noi…

Petru Banc: Cu mult… 

Ilea Dumitru: S-o dus. Noi încă mai trăim, dar știe Dumnezeu cât…

„Hai să mutăm fabrica”

De la încărcat vagoane, Ilea a ajuns acționar al Fibrocim – numele sub care a funcționat după privatizare secția de azbociment.

La fel și vecinul său. „Fibrocimul ni l-o dat nouă. Așa s-a numit <<cadou>>, spune Petru Banc. 

Lafarge a decis să scape de combinatele de azbociment de la noi, după ce ele dăduseră mari bătăi de cap companiilor de profil europene. Planul grupului francez a mers în paralel pentru cele trei fabrici pe care le cumpărase la pachet în România.  

Așa au apărut două companii noi cu același nume: Fibrocim. Una la Aleșd, alta la Târgu Jiu. A treia, amplasată la Medgidia, a fost botezată Etermed. 

Lafarge le cedează apoi către salariați. Muncitorii preiau astfel o afacere fără viitor, dar cu probleme vechi. Interzicerea azbestului și în România era doar o chestiune de timp. În final, grupul francez rămâne doar cu partea profitabilă și sigură a afacerii cumpărate de la statul român: fabricile de ciment. Scăpase astfel de o afacere toxică, interzisă recent în propria țară. 

Oamenii privesc și astăzi cu regret spre acei ani.

Cei doi vecini, Banc și Ilea, au încercat atunci să facă un plan de relocare a afacerii. Le venise ideea după ce un coleg de-al lor, inginer, vizitase în Rusia un oraș din azbest. 

Așa că plănuiesc mutarea fabricii în alte state estice, unde nu era încă aplicată legislația europeană, rememorează azi Petru Banc planul lor: „Am zis: Bă, hai să n-o tăiem! Rămânem acționari, o oprim, o punem pe 4-5 tiruri și o ducem în Republica Moldova sau Ucraina, că acolo e în afara Uniunii Europene”.

Planul lor nu s-a concretizat. Utilajele au rămas pe loc, iar toată afacerea a ajuns pe alte mâini. A fost preluată de Gavril Rosian, un fost primar din Timiș, și transformată într-o stație de sortare deșeuri. 

Și astfel circuitul inițial a fost inversat. Înainte, combinatul de ciment alimenta secția de producție a plăcilor de azbest. Acum, deșeurile alimentează combinatul de ciment, unde sunt arse. 

Cui îi revine însă responsabilitatea celor îmbolnăviți în combinatele de azbociment?

În lipsa unei clauze care să menționeze că răspunderea pentru prejudiciile cauzate anterior privatizării rămâne la fostele combinate, Lafarge a preluat și aceste obligații odată cu fabricile luate de la stat, susține avocata Anda Dragomirescu, specializată în dreptul muncii.

Despre o astfel de clauză am întrebat Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) – fostul FPS, instituția care a privatizat combinatele de azbociment. A refuzat să ofere orice fel de informații privind contractul de privatizare.  

Nici Holcim Group, corporația care a rezultat după fuziunea Lafarge cu Holcim, nu a dorit să comenteze acest aspect.

Conducerea grupului elvețian ne-a precizat doar că Lafarge a vândut secțiile de azbociment după privatizare. 

„Schimbarea acționariatului nu are implicații asupra răspunderii civile”, explică avocata Anda Dragomirescu.

Practic, adaugă ea, pot fi trase la răspundere „societățile angajatoare și succesorii legali ai acestora – societățile privatizate, societățile care au preluat patrimoniul sau o parte a acestuia”. 

„Ne dădea lapte!”

Viorel Biriș, 63 de ani, a fost muncitor în fabrica din Aleșd din ‘99 până în 2007. A fost și el acționar în noua companie Fibrocim, dar spune că n-a câștigat nimic: „Am rămas ca prostu’. Nu le-am vândut (acțiunile). Le-am păstrat până s-a închis.“

Își amintește și el de condițiile grele din fabrică:

„Perioada de iarnă era nasoală. (…) Aerul de afară, când se deschideau ușile mari să scoată plăcile afară, se făcea condens… și atunci se făceau niște stropi de apă…” 

Măsurile de protecție erau ca și inexistente, mai ales în perioada comunistă.

„Ne dădea lapte! Pentru condiții deosebite. Era un fel de antidot pentru azbest”.

Bolile însă nu au apărut. Cel puțin nu oficial în statisticile naționale. Nu există niciun caz de boală profesională cauzată de azbest nici la Aleșd, nici în județul Bihor. Statisticile oficiale nu menționează cazuri de boli profesionale care să fi fost cauzate de expunerea la azbest. 

Am încercat să lămurim situația la spitalul din oraș.  

Dan Minea este de o viață doctor pneumolog aici. Nu știe însă niciun caz de azbestoză sau mezoteliom pleural.

Spune că spitalul unde lucrează era pentru alte boli. Ce se întâmplă cu un pacient care vine totuși să se trateze la pneumologie pentru că are simptome? „Noi eram cu TBC și silicoza. Azbestoza, posibil că erau câțiva, dar noi nu știam. (…) Dacă nu era pe TBC, nu ne interesa partea cealaltă, d’aia vă spun că spitalul era sanatoriu de TBC”. 

Nici în prezent, când spitalul are mai multe secții nu mai are profil TBC, cazurile nu au apărut. 

Reporter: Ați avut vreodată suspiciunea că un bolnav poate să aibă azbestoză ?

Dan Minea: Din anamneză, cum se zice acum, unde ai lucrat și nu știu ce, numai așa pot să știu.

Reporter: Dar ați avut suspiciune pentru unii din ei? Credeți că există oamenii ăștia?

Dan Minea: Poate că există, dar eu nu-i știu (…) Mă gândesc că medicul de întreprindere știa mai bine.

Ne spune apoi că medicul fabricii e mort. Asistenta lui trăiește.

Corina Dat a lucrat chiar în cabinetul care s-a ocupat de combinat din ‘89 până în 2006. E pensionată pe caz de boală. 

Susține că nu a auzit de cazuri de azbestoză sau mezoteliom în zonă: „Aici oamenii sunt mai mult cu munca, nu să meargă la analize. Aici aparatură zero. Dacă medicul de familie îți dă trimitere, omu’ nu are bani cu ce să-și facă analizele. (…) Oamenii mai bine vacă, porc, iau pastile de la farmacie, îi cedează durerea sau nu și pa!“

În perioada în care a lucrat în fabrică, Corina Dat spune că muncitorii erau trimiși la analize: „Nu pot să spun cum: de formă sau chiar le făceau. Erau trimiși  la radiografie totală, mergeau oamenii, dar rezultatele nu le aveau, adică pe hârtie totul normal. Noi îi trimiteam. (…) Veneau cu rezultatul, dar filmul ca atare eu nu l-am văzut niciodată, ca să vedem noi problemele.”

Dar Direcția de Sănătate Publică (DSP) Bihor ce făcea? „Mi-am amintit ceva acum cu DSP-ul, cu nimic nu se implicau ! Nimic, nimic, nimic. Veneau pentru anchetă. M-a distrat că mi-au făcut mie poza în locul victimei odată. O căzut de pe podul rulant de la 16 metri, în poziția șezut cu piciorul drept sub ea într-un moloz de pietroaie.(…), O venit după aia. Ce-a rezolvat? Femeia a fost de vină că a avut sabot în picioare.”

 

CITIȚI ȘI

AFACERI TOXICE

Roxana Jipa

A contribuit: Ayse Turcan, jurnalist freelancer WOZ (Elveția)
Ilustrație: Robert Obert

#AfaceriToxice este un proiect de investigație realizat cu sprijinul Journalismfund.eu.