AFACERI TOXICE

Ani la rând au înghițit praf toxic. Praf de azbest.

Sunt muncitorii din fostele fabrici de azbociment –  privatizate și apoi închise. 

Efectele s-au văzut la ani distanță. Bolile apar și după decenii de la expunere. 

Statul nu-i ajută, deși le-a măcinat zilnic sănătatea în fabricile sale. În schimb, i-a târât prin tribunale pentru un pumn de bani. 

Unii au murit de cancer chiar în timp ce se luptau cu statul. 

Alții au renunțat să mai spere. 

Boala lor a fost catalogată de Guvern ca un „tribut plătit progresului”.

În țările de unde provin cei care au cumpărat fabricile de ciment, lucrurile au stat altfel. Pentru un singur bolnav, Elveția plătește, în medie, compensații de jumătate de milion de euro, de patru ori mai mult decât a plătit statul român pentru bolnavii dintr-un județ întreg.

Publicăm astăzi primul episod din seria „Afaceri toxice”.

„De ce doar eu?”

Când merg la oraș, în Târgu Jiu, oamenii din comuna Lelești trec mereu pe lângă locul care i-a îmbolnăvit.

Mulți au lucrat la secția de azbociment din oraș. 

La intrare în Târgu Jiu, pe stânga, fabrica de ciment e încă în picioare. 

Mai în spate, lângă o cale ferată, a mai rămas doar hala fostei secții de azbociment.

Ion Vîlceanu și Ion Pisc, doi foști angajați în combinat.

„Era un praf de ajungea în toata secția” , își amintește Ion Vîlceanu, din Lelești, fost lăcătuș mecanic la combinatul de azbociment. 

A lucrat aici 17 de ani, din 1985 până în 2002. 

În 2011, a fost diagnosticat cu fibroză, o boală care provoacă insuficiență respiratorie, la Spitalul Colentina din București.

„Mi-au făcut raze la plămâni și vine doamna doctor de acolo cu clișeul și m-a și speriat: «Eu nu știu cum mai stați în picioare».” 

Vîlceanu spune însă că a continuat să muncească, pentru că n-a avut de ales. 

A primit compensația pentru boală, dar ceva îl nemulțumește.

„Eu ce nu înțeleg? De ce iau numai eu bani? Că n-am lucrat numai eu. A lucrat și el, a lucrat și el și așa mai departe.”

Fostul lăcătuș arată spre alți colegi care au venit la întâlnirea cu noi.

„A lucrat și ălă, să simtă și el ceva. Hai să împărțim!”.

Chiar atunci intră în cameră și Nicolița Marcău, o bătrânică de 78 de ani. Spune că și-a lăsat sticlele de bulion și a venit să vorbească cu noi.

Nicolița Marcău

„Să dea Dumnezeu! Cât de puțin, dar să dea la toată lumea”, intervine ea.

Abia mai merge. A lucrat în combinat la strung și la încărcat saci de azbest. Are 35 de ani pe cartea de muncă.

După ce s-a îmbolnăvit, a venit tot la Spitalul Colentina, unde a fost diagnosticată cu azbestoză, tot o boală pulmonară cauzată de expunerea la fibrele de azbest.

Banii însă nu au venit niciodată:

„N-au mai fost bani. S-au terminat la noi!”

A încercat și ea să-și obțină compensațiile. A mers chiar și în instanță. De proces s-a ocupat fiul ei, care între timp a murit:

„Cât am umblat și cât am plătit, că am avut avocat! Du-te-vino și nu am luat nimic. Am muncit și tot trăim cei săraci pe lângă cei bogați. Noi avem o pensie mică.”

Combinatul a adus multă boală și suferință în Lelești.

„Au murit mulți, nici n-au apucat pensia”, oftează bătrâna.

„(…) Cuscrii mei, unul a murit. A făcut cancer la plămâni. Muierea n-a murit, e bolnavă… E și ea căzută ca mine, nu poate să respire. Cu ei am fost la spital. Cuscra cel puțin numai la capul strungului a lucrat. Numai praf a înghițit.”

Toți au rude sau cunoștințe care au murit. Vîlceanu a avut ambii părinți în fabrică:

„Taică-miu de plămâni a murit. (…) Au lucrat de o viață, de aproape de când a luat ființă. Taică-miu a fost stivuitorist și maică-mea… chiar cu sacii de azbest la magazia de azbest.”

Multe familii din zonă au avut aceeași soartă. Au murit fără să știe de ce, continuă Ion Vîlceanu:

„Când moare cineva, indiferent de situație, dacă nu te duci cu el să faci autopsie, mergi la doctorul de familie și toți pun un diagnostic: a murit că a făcut comoție cerebrală, a murit că a făcut infarct.”

Un diagnostic de boală profesională în minus înseamnă o despăgubire mai puțin pentru statul român.

Unii au renunțat să mai ceară banii. Cred și azi că nu au muncit suficient.

Ion Prandea s-a pensionat pe caz de boală. Crede că a ratat la mustață ajutorul de la stat. A lucrat în combinat aproape zece ani. Fără câteva luni, subliniază el:

 „Au prins cei (…) care aveau zece ani. (…) Eu n-am prins zece ani”. 

Aproape un deceniu a muncit doar în secția de defibrare, cel mai expus loc din combinat, unde se măcina azbestul. Cam toți treceau pe aici la început, iar apoi erau distribuiți în diferite secții. 

Foștii colegi aprobă. Invocă cei 10 ani, dar nimeni nu știe cum a apărut informația care i-a ținut departe de ușa Casei de Pensii. Pragul nu există în lege, dar nimeni nu le-a spus oficial asta.

„Efectiv s-a dat până în martie [2013]. Din aprilie nu s-a mai dat și gata!”, intervine și Nicoleta Marica. Nu a primit nici ea compensație. „Ce-or fi zis? Mă, dăm atâția bani… ia să băgăm un motiv.” 

Munca era grea. 

Zilnic se descărcau câte 500 de saci de azbest, în 2-3 oameni. 

„Băgam ca migu’…” , se amuză și Ion Pisc, cel mai tânăr dintre vechii colegi de fabrică. 

A lucrat la descărcare, iar apoi ca șofer. Sacul cu fibre de azbest avea cam 50 de kile.

Oamenii își amintesc că materia primă venea cu vaporul ba de la ruși, ba de la cubanezi. Apoi ajungea în curtea combinatului pe calea ferată. Sacii erau goliți într-un malaxor mare, unde fibrele de azbest erau măcinate și plecau pe o bandă la preparare. Aici conținutul era amestecat cu apă și ciment și, împreună, formau pasta din care se făceau plăcile de azbociment.

Plăcile erau apoi tăiate și finisate în funcție de comenzi. Sunt încă la vedere, pe magazii și case, ca acoperișuri. 

Stau acolo de zeci de ani, pentru că azbestul e rezistent și ieftin. 

Dar și foarte periculos. Mai ales pentru cei care îl mânuiau zilnic.

Hala fostului combinat de lângă Târgu Jiu.

În comunism, singura avertizare cu privire la pericole era trecută pe un afiș în vestiar, zâmbește Vîlceanu: „Pe timpul lu’ Ceaușescu, când intram să ne ducem la vestiare, era o tablă pe care scria « azbest plus așa…  cancer la plamâni »,. 

Dar, spune el, pericolul era văzut atunci cum sunt privite astăzi pachetele de țigări: „Dăunează grav sănătății, tutunul. Dar lumea tot îl fumează. “ 

Erau anii de glorie ai combinatului. Foștii angajați își amintesc că acolo, pe toată platforma, cu secția de ciment cu tot, erau zilnic la muncă 7500 de oameni. 

După 1997, combinatul a fost preluat de la statul român de compania franceză Lafarge. În același an, Franța interzicea utilizarea azbestului. 

Lafarge a transferat apoi afacerea cu azbest chiar către oamenii din fabrică, oferindu-le acțiuni la un preț simbolic.

Ion Vîlceanu, fostul lăcătuș mecanic, crede că Lafarge a vrut să scape astfel de probleme:

„Francezul a știut ce a știut. A zis că nu-i trebuie. A zis că ia cimentul fără plăci (n.r. de azbest). (…) Probabil când a venit și a cumpărat, el deja știa despre ce e vorba și a încercat să elimine problema și să rămână cu cimentul”.

„Un tribut plătit progresului”

Problemele bolnavilor pleacă de la o lege veche. 

A fost promovată în 1999 de Guvernul Vasile, după doi ani de la privatizare. Atunci a fost propus un fond pentru accidente de muncă și boli profesionale. 

Printre alții, legea îi asigură, din oficiu, împotriva bolilor profesionale pe cei „aleși” (parlamentari, primari, consilieri locali) și pe magistrați.   

Parlamentarii nu s-au gândit atunci la cei care lucraseră în combinat și nu mai aveau cum să contribuie la noul fond de asigurare pentru că ieșiseră la pensie. 

Boala lor fusese catalogată de Guvern ca un „risc acceptat de societate”. 

Pe larg, citatul oficial sună așa: 

„Producerea accidentelor de muncă și manifestarea bolilor profesionale reprezintă un risc acceptat de societate (…), el constituind în fapt un tribut plătit progresului”. 

Asigurarea din oficiu a „aleșilor” nu fusese inclusă în forma inițială a Guvernului. A fost introdusă, ca amendament, de parlamentari, care s-au inclus astfel pe lista beneficiarilor din oficiu.

Alexandru Maioga, fost muncitor în combinatul de la Târgu Jiu, bolnav de azbestoză, abia respiră când discută cu noi. 

Îl nemulțumește decizia parlamentarilor care au uitat de oamenii expuși la mediul toxic: „Nu înțeleg o nebunie. Cum dracu ăia de la Parlament se radiază la calculator (..) Noi care stăm cu azbestul la nas, noi n-avem nici pe dracu’. (…) Dacă lucrezi cu cancerul în mână, la noi nu-i periculos?”.

Mulți dintre foștii colegi ai lui Maioga au murit de cancer.

Este și cazul unei pensionare din Târgu Jiu. 

Își numără zilele când merge, pe 1 noiembrie 2011, la Casa de Pensii Gorj, ca să ceară compensațiile financiare. Abia respiră. Suferă de mezoteliom pleural, un cancer agresiv care se instalează în membrana plămânului.

Femeia e deja pensionară când o ajunge boala. Primește dreptul la 24.000 de lei, dar nu mai apucă să încaseze și banii. Moare trei săptămâni mai târziu.

Casa de Pensii o scoate rapid din lista beneficiarilor. În urma ei rămân două fiice și soțul. După înmormântare, ei nu renunță la compensație.

Casa de Pensii Gorj refuză însă să mai plătească vreun leu.

„În cazul decesului titularului înainte de încasarea compensației, aceasta nu se plătește moștenitorilor”, ne-a răspuns instituția, invocând o decizie a structurii centrale – Casa Națională de Pensii.

Urmează un proces chinuitor. La final, judecătorii dau dreptate familiei.

„O moarte foarte urâtă”

La Spitalul Județean din Târgu Jiu, cel mai mare număr de bolnavi cu mezoteliom a fost înregistrat acum trei ani.

Medicii au pus explozia de cazuri pe seama expunerii la azbest în fostul combinat.

„Vin cu niște simptome și ești pus în fața unui pacient care are niște guguloaie pe pleură… Mezoteliomul dă deces prin insuficiență respiratorie pentru că ajunge să încarcereze plămânul ca într-un scut. Dă dureri mari.”, ne explică Elena Vlad, doctor pneumolog la Spitalul Județean din Târgu Jiu.

Își amintește de o familie în care cei doi soți au lucrat cu azbest: 

„Ea a murit în niște chinuri nasoale. (…)  Mi-o aduc aminte pentru că a murit foarte urât. Nu mai putea de dureri cu toată morfina. El trăiește, se pare că guguloaiele lui nu se transformă.” 

Acești pacienți nu mai apucă să fie despăgubiți de stat. Puținele luni pe care le mai au de trăit nu le ajung să bată la toate ușile comisiilor de specialitate.

„Dacă le pui diagnosticul de mezoteliom, cine credeți că mai umblă să-și obțină din spate (acte pentru dosar)? E o boală foarte gravă, ei mor într-un an, maxim un an”.

Nici ceilalți bolnavi în plămânii cărora au ajuns fibrele de azbest nu au o viață normală:

 ​​„Ei au niște depuneri pe plămâni și o fibroză care dă o insuficiență respiratorie. Peretele ăla cu fibra de azbest e mai gros. Nu se mai întâmplă transferul de gaz și atunci are simptome de dispnee”. 

Pe lângă dificultăți de respirație, acești pacienți trăiesc și cu riscul de a dezvolta mezoteliom.   

Diagnosticarea celor care au fost expuși la azbest nu este simplă. Multe cazuri pot trece neobservate, mai explică medicul:

​„Unii ajung să facă focare din astea purulente, recurente, și atunci simptomele sunt tuse purulentă și pe radiografii nu vezi decât că acolo ai un abces și, dacă nu mergi sa faci rezecția chirurgicală a acelui abces și să ai surpriza că în mijlocul puroiului ai o fibră de azbest, s-ar putea să nu-l bagi în azbestoză și să-l bagi în abcese”, mai explică medicul. 

Când sunt diagnosticați corect, statul se luptă cu ei prin tribunale.

Un electrician din Târgu Jiu a trăit asta după ce s-a îmbolnăvit în urmă cu mai mulți ani. 

A fost diagnosticat cu mezoteliom pleural în 2014, după ce lucrase timp de cincisprezece ani în atelierul de reparații electrice al fostului combinat de azbociment. Depune cererea de compensație pe 9 iulie 2014, dar Casa de Pensii îl refuză. Asistă neputincios cum statul îl sabotează, după ce-l îmbolnăvise în fiecare zi în care a mers la muncă.

Cu zilele împuținate de boală, electricianul rămâne captiv într-un labirint birocratic. E nevoit să dea în judecată Casa de Pensii. 

În instanță, instituția publică dă vina pe o alta – Direcția Județeană de Sănătate Publică. O acuză că nu-și făcuse bine treaba când completase actele medicale. 

Casa de Pensii invocă și lipsa semnăturii fostului angajator – Fibrocim (ultima denumire a secției de azbociment), care dispăruse între timp.

Căutăm dosarul lui în evidențele instituției. Sunt raportate două cazuri de mezoteliom în 2014. Pentru nici unul statul n-a plătit nimic.

Casa de Pensii susține că ambele cazuri sunt de fapt ale aceleiași persoane, electricianul nostru. 

Omul câștigă într-un final procesul, dar asta nu îl ajută să primească banii. Obține doar dreptul de a fi evaluat, iar expertiza arată că e prea bolnav ca să mai primească banii:

„În urma expertizării medicale (…) s-a stabilit o incapacitate adaptativă de 90% (…) Compensația cuvenită este zero salarii medii / brute pe economie.”

Am mers la Casa de Pensii Gorj ca să înțelegem de ce. 

Milian Popescu, inspector în instituție, ne-a descris un întreg labirint birocratic:

• După finalizarea cercetării făcute de Direcția de Sănătate Publică, dosarul merge la Casa de Pensii. 
• De aici pleacă la o structură proprie – Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă (INEMRCM). Medicii cercetează fiecare caz în parte, pe care îl confirmă sau nu. Confirmarea diagnosticului înseamnă recunoașterea oficială a bolii profesionale.
• Bolnavul trebuie să depună apoi o nouă cerere la Casa de Pensii.
• Casa de Pensii trimite, din nou, dosarul la un medic expert – angajat direct al instituției. Acum poate să apară un alt hop: oamenii nu trebuie să fie prea bolnavi pentru că altfel nu mai primesc nimic. 

Cei care solicită compensația nu trebuie să aibă afectată capacitatea de muncă mai mult de 50%. În caz contrar, nu mai au dreptul la bani, spune Milian Popescu:  

„ După 50% este deja de pensionare. Asta e legislația”.

Aceasta este situația celor care au lucrat „în perioada 1900 toamna”, adaugă el: 

„Compensația pentru atingerea integrității, după cum îi spune și numele este o compensație pentru ca omul să se facă bine și să se întoarcă la muncă. De aia nu prea putem discuta de pensionari. Da, s-a dat și la pensionari, că unii au mai câștigat în instanță”.

Ridică din umeri și ne spune că așa a fost făcută legea, dar că judecătorii mai aprobă compensații financiare și pentru cei care nu au fost asigurați:

„Le-a mai dat și la ceilalți până la urmă, chiar dacă au fost pensionari, chiar dacă nu au contribuit. Asta depinde cum le-a dat instanța, că legea e asta care e.”

Cei mai mulți bolnavi au venit să ceară compensații între 2013 și 2014, își amintește Milian Popescu. 

Toți au fost pentru prima expertiză medicală la București, tot la Spitalul Colentina, la fel cum făcuseră și oamenii din Lelești. 

Îl întrebăm cum de au aflat că trebuie să meargă la sute de kilometri distanță, tocmai la acest spital, deși nu figurează în labirintul birocratic enumerat de el mai devreme: 

„Din om în om (așa au aflat). A fost unul, probabil, doi, trei, zece (…). Și cu radio – șanțul, cum este la noi în România, Domne’, se dau bani. Că așa veneau: Domne’, am venit să-mi dai și mie bani că am boală profesională.” 

La nivel european, datele arată că azbestul provoacă între 30.000 și 90.000 de decese pe an. Oficialii europeni preconizează că numărul cazurilor din UE va atinge un nivel maxim în jurul anului 2025.  Aproape 80 la sută dintre formele de cancer profesional recunoscute în statele membre sunt legate de azbest.

Într-un alt caz, Casa de Pensii a refuzat să plătească compensația unei femei care ajunsese la un procent de invaliditate de fix 50%. A fost nevoie de un întreg proces pentru ca judecătorii să confirme că medicul expert stabilise o incapacitate de 50% și nu mai mare. 

Am identificat 50 de procese ale bolnavilor cu Casa de Pensii care au soluții definitive la Curtea de Apel Gorj. Doar 19 au fost favorabile foștilor angajați.

Le-am analizat ca să urmărim argumentele statului în lupta cu cei pe care-i îmbolnăvise. 

Am descoperit că nici judecătorii nu interpretează la fel legea. 

Inițial, Casa de Pensii Gorj blocase dosarele oamenilor pentru că ele ar fi fost incomplete. Din fișa de cercetare a bolii profesionale lipsea semnătura fostului angajator.

Din această cauză, mai mulți foști salariați se judecau și cu Lafarge, compania franceză care cumpărase combinatul de la stat. Ulterior, compania franceză a fuzionat cu grupul elvețian Holcim.

Obligația acelei semnături fusese eliminată încă din 2006, de Guvern, pentru cei care lucraseră în companii desființate.

Tribunalul Gorj arată acest lucru în una dintre hotărâri, după ce Casa de Pensii invocase tocmai documentația incompletă.

Alt judecător de la Tribunalul Gorj are o poziție și mai fermă și acuză Casa de Pensii de rea-credință:

„Această legătură de cauzalitate nu poate fi contestată decât cu rea-credință, întrucât un angajat nu poate contacta azbestoza decât în condițiile în care inhalează o perioadă îndelungată fibrele de azbest cu care se lucrează într-o fabrica de azbociment. (…) Este nesocotită rațiunea legii dacă se exclude o categorie de bolnavi profesional care nu sunt în culpă că au fost angajați în perioada anterioară constituirii fondului respectiv.”

În apel, Casa de Pensii schimbă strategia. Invocă lipsa contribuției la fondul pe care statul l-a înființat în 2003.

Curtea de Apel Craiova remarcă și ea „formalismul excesiv” și tergiversarea de care dă dovadă Casa de Pensii Gorj.

Nedreptatea generată de sistem este punctată și de alți judecători ai aceleiași instanțe. Interpretarea Casei de Pensii „ar conduce la ideea că niciun salariat care a contactat boala profesională anterior intrării în vigoare a legii nu ar fi îndreptăţit la acordarea compensaţiei pentru atingerea integrităţii”.

Un alt judecător constată și cum jonglează Casa de Pensii cu motive diferite pentru a nu acorda compensațiile. Mai întâi, instituția publică respinge dosarul unui pensionar pentru că nu se poate realiza cercetarea cazului de boală profesională. Apoi invocă lipsa cotizației chiar pe finalul procesului, abia în faza de apel. 

Judecătorul consideră că acest lucru „echivalează procedural cu schimbarea cauzei” și respinge apelul Casei de Pensii.

România a avut cinci combinate de azbociment, toate deschise în comunism: Târgu Jiu (Gorj), Aleșd (Bihor), Bicaz (Neamț), Fieni (Dâmbovița) și Medgidia (Constanța). În 2007, producția a fost interzisă și la noi. 

Din cele cinci județe enumerate, Gorj a înregistrat cele mai multe cazuri de boli profesionale legate de expunerea la azbest. În Bihor, statisticile oficiale nu raportează nici măcar un caz de boală profesională.

Roxana Jipa

A contribuit: Ayse Turcan, jurnalist freelancer WOZ (Elveția)
Ilustrație: Robert Obert

#AfaceriToxice este un proiect de investigație realizat cu sprijinul Journalismfund.eu.